Nivelul de cruzime este o normă subiectivă, deci diferă de la individ la individ, sau de la comunitate la comunitate. De exemplu pentru mine a ucide o găină în vederea hrănirii mele şi a familiei mele este un lucru normal, pe când a face acelaşi lucru pentru un vegetarian idealist este o cruzime. La fel este cruzime pentru mine a ucide un semen din propria specie pentru hrană, când am posibilitatea de a mă hrăni cu găini. Dar poate că nu voi gândi aşa dacă voi fi pus în situaţia de a-mi hrăni urmaşii ca ultimă soluţie în caz de dezastru.
Altfel spus noi suntem mai buni pentru că ne permitem asta şi astfel cei buni au şanse mai mari de transmitere a acestei configuraţii la generaţiile următoare. Utopic privind lucrurile, este posibil ca pe viitor, datorită limitării resurselor, să redevenim sadici. Spun că este utopie deoarece "colaboraţioniştii" întotdeauna vor avea mai multe şanse decât oportuniştii sadici, care ar dispare printr-o implozie sau disipare demografică.
Sadismul ca spectacol, în schimb, este unul dintre substitutele "safe mode" de control şi evaluare emoţională. De asta ne place să urmărim filmele de groază deşi ştim că sunt filme, ne suplineşte necesarul de adrenalină şi ne pune în situaţii limită ca antrenament pentru supravieţuire. Această "plăcere" este o latură pe care am utilizat-o pe vremea când nu eram aşa de evoluaţi ca acum, când încă hăituiam animale şi triburi rivale.
Mai modernă "situaţie de antrenament" sunt jocurile de counter strike sau pornografia sado-masochistă. Dar acum "actorii" sunt tot mai puţin în situaţie de pericol real, ca pe vremea circurilor romane.