E foarte simplu, nu e nevoie de nici un ghid de etică, de nici o reglementare, de nici un for superior. Valoarea unei lucrări științifice constă exclusiv în contribuția originală pe care o aduce lucrarea respectivă la progresul științei. Restul e maculatură.
Ca urmare, în orice lucrare trebuie făcută o distincție clară între ce e original și ce nu. Atunci cînd ca autor prezinți ideile altora, precizezi limpede asta, pentru că altfel se înțelege că sînt ideile tale originale. Asta e plagiatul: însușirea rezultatelor altcuiva și prezentarea lor ca și cum ar fi creația ta personală.
Iar precizarea autorilor reali ai ideilor se face atît în text, prin exprimări clare de tipul „conform cercetărilor lui Ion Popescu”, cît și prin trimitere bibliografică la lucrarea respectivă a lui Popescu. În plus, textul publicat de Popescu nu îl copiezi literă cu literă, decît în cazurile rare cînd exprimarea exactă dată de Popescu are o relevanță aparte (iar atunci nu copiezi pagini întregi, ci numai bucățica cu pricina). În mod normal însă explici cu cuvintele tale ce idei a emis Popescu. Și faci asta pe scurt, pentru că cine vrea să afle detalii se poate duce și citi originalul.
Iată deci că există deosebiri multe și mari între menționarea sau descrierea legitimă a ideilor altora și prezentarea lor ca și cum ar fi ale tale.
Într-un mediu academic care se respectă plagiatul este absolut inacceptabil. Cine a plagiat chiar și numai o dată se discreditează complet în fața colegilor și a comunității domeniului respectiv. Faptul că în România astfel de oameni au putut ajunge în funcții de conducere este o adevărată rușine națională.
Pentru oamenii de știință români astfel de cazuri de plagiat ajunse notorii sînt o grea povară. Acum asupra lor planează suspiciunea că la români plagiatul este un obicei național. O astfel de suspiciune mai planează de exemplu asupra chinezilor; acum lumea îi evită adesea pe chinezi în colaborări, burse, publicații etc. (Căutați „plagiarism China” și veți găsi numeroase articole care dezbat problema.)