E ok si intrebarea ta, ca si aia cu experientele cele mai importante ale vietii. Practic raspunsurile sunt legate puternic, subiectivismul personal este si in acest caz legat de foarte multe aspecte ca atitudinea, sansa, principiile, valorile esentiale in care crezi, taria de caracter etc.
Am vazut (pe Discovery parca) o poveste care m-a impresionat extraordinar si am sa v-o spun pe scurt, pentru ca mi se pare relevanta in a aprecia lungimea vietii. Era vorba despre un individ de vreo 50 si ceva de ani, care traia intr-o casa frumoasa, eleganta impreuna cu sotia lui pe care o iubea enorm, genul ala de iubire in care cateva priviri spun ce altii nu reusesc sa-si spuna o viata intreaga, cu care avea 2 copii realizati, la casele lor, cu meserii bune si multumiti ei insisi de situatia lor, avea nepoti pe care-i iubea enorm si care-l iubeau foarte mult.. o familie ideala as spune! Dupa un consult de rutina, a fost dignosticat cu cancer in stare inca abordabila medicaliceste, insa presupunea tratamentul de kimoterapie, cu sanse relativ reduse, insa celebru deja prin suferintele ce le provoaca atat celor ce se supun acestuia, dar si familiei care trebuie sa suporte sa vada cum un om drag se chinuie ingrozitor. Ce m-a impresionat a fost atitudinea acelui OM cu adevarat implinit pe toate planurile: a spus clar NU! Nu vrea sa faca acel tratament!
Mi-a trebuit luni de zile sa-mi revin dupa acel documentar, am realizat brusc ca il inteleg perfect pe acel om, ca a facut o alegere extraordinar de curajoasa si de plina de umanism de fapt. Nu se sinucidea, sansele de a fi doborat erau mai mari decat sa ramana viu, iar asta ar fi fost oricum intr-o stare de semi-leguma.... aia NU ERA VIATA pentru el... Ce m-a mai impresionat a fost si altceva, un lucru care de fapt tinea si de calitatea omului care era bolnavul: familia, sotia, copiii (nepoti nu au fost scosi in evidenta) au inteles fara nici macar o explicatie suplimentara decizia socanta a sotului si tatalui ce-l intruchipau pe acel barbat, impacat cu situatia reala, intelegand ca efortul ce-l presupunea acel tratament ar fi "schilodit" intreaga familie, ar fi negativ afectat mental pe termen lung pe toti membrii ei. Viata pe care a avut-o i-a oferit atat de multe si atat de frumoase incat pur si simplu acel om era multumit, implinit, satisfacut. Cati dintre noi nu ne dorim sa avem ce are acel om??.. Cati avem asa ceva?? Eu cred ca destul de putini, ne vom considera niste oameni norocosi sa putem sa traim o viata atat de plina si de multumitoare ca a lui.
Asadar, nu lungimea conteaza intotdeauna, ci calitatea si realizarile izbutite in acea perioada. Sigur ca cu cat e mai lunga, sansele de a creste calitatea vietii, de a avea realizari mai multe si mai importante, cresc si ele, dar perioada in sine nu este ceva ce poti determina exact, depinde de prea multe necunoscute, nu este neaparat relevanta.