Enunțul spune că uitîndu-mă spre nord văd traiectoria picăturilor înclinată cu unghiul cutare față de verticală. Asta înseamnă că proiecția acelor traiectorii pe un plan vertical și cu normala spre nord face unghiul respectiv cu verticala.
Cum să fie ploaia un plan?! E o familie de picături, pentru simplitate punctiforme, care au anumite traiectorii. Tot pentru simplitate aici considerăm că traiectoriile sînt rectilinii și paralele una cu alta. Ca urmare e suficient să ne uităm la una singură dintre ele. Pentru a descrie în spațiu acea traiectorie e nevoie de două unghiuri: elevația și azimutul. Pe astea le cere problema, iar ca date de intrare avem proiecțiile traiectoriei pe două plane verticale, unul cu normala spre nord și altul spre vest.
„Mă uit spre nord” presupune că axa privirii este o dreaptă orizontală, înspre punctul nord de pe orizont. Unghiul de 10° este dat pentru picăturile care se întîmplă să intersecteze axa privirii. Ca urmare proiecția nici nu are nevoie să fie ortogonală, dar o considerăm așa ca să nu ne complicăm.
Ca să mă exprim altfel, să presupunem că în fața mea spre nord este un perete negru în fața căruia picăturile de ploaie se văd ca puncte strălucitoare în cădere oblică. Peretele e plan, vertical și are normala pe direcția sud-nord. Cînd spun că traiectoria picăturilor face 10° cu verticala înseamnă că văd picăturile ca și cum s-ar deplasa în planul acelui perete. În aceste condiții măsor unghiul.