Da, cam asta e esența, faptul că există (cel puțin) două straturi cu proprietăți diferite, de exemplu coeficienți de dilatare diferiți (la răcire smalțul sticlos se contractă mai mult decît ceramica), și faptul că la materiale omogene crăpătura apare perpendicular pe direcția tensiunii maxime.
Aș mai fi adăugat explicit că crăpăturile nu apar simultan, ci pe rînd, lucru important în explicație. După apariția unei crăpături într-un loc, tensiunea din vecinătatea ei nu mai poate fi decît paralelă la crăpătură, pentru că partea din tensiune care fusese perpendiculară pe crăpătură a fost anulată prin însăși apariția crăpăturii. Ca urmare, dacă în aceeași zonă mai apare încă o crăpătură, ea nu poate fi decît aproximativ perpendiculară pe crăpătura veche.