Ca si lemnul din "Chibritul scafandru", pastele fainoase si alte alimente deshidratate au si micro pori rezultati in urma eliberarii/evaporarii apei. Gustul unora din alimentele proaspete, (ne deshidratate sau prelucrate termic), difera mult fata de al lor dupa pregatire/prelucrare si nu pot fi consumate ca atare cu aceeasi usurinta. In scopul pastrarii si utilizarii comode la nevoie, in unele cazuri e folosita metoda deshidratarii, care se poate face, in functie de scopul urmarit si felul cum se schimba propietatile lor, inainte, in timpul, sau dupa o anumita PREgatire/prelucrare termica, (care intr-o anumita masura s-ar putea numi si semipreparare, desi e ceva mai putin decat atat). Daca la extrudarea si/sau uscarea pastelor temperatura atinge valoarea la care se realizeaza reactiile care le dau gustul, (sau se realizeaza in timpul fierberii in timp mai scurt decat rehidratarea pe care o prefera fiecare), mentinerea in apa la o temperatura aproape de fierbere nu mai are decat rolul de grabire a rehidratarii. Datul in clocot prelungit-moderat insa, in prima faza mareste viteza de eliminare a aerului si inlocuirea lui cu apa putin sub temperatura de fierbere din/in porii pastelor, iar apoi prin ajungerea acestei ape iar la temperatura de fierbere, presiunea vaporilor duce la cresterea suplimentara a volumului aparent al pastelor.
Mentionez aici doar metoda de pastrare, (utilizata in anii 60' de bunica, mama si nu numai), in saculeti de panza, a pastailor, (initial foarte "carnoase") de fasole verde/galbena, in stare uscata/deshidratate pe hartie sau insirate pe ata, "la soare", dupa o scurta fierbere/oparire. Gustul si aspectul preparatelor era destul de asemanator cu cel al celor facute din fasole proaspat culeasa/congelata sau conservata cu mult mai mult efort si costuri mai mari, inclusiv de spatiu de depozitare, in borcane cu lichide, cu sau fara E-uri.