În afară de cele trei metode pe care le-ați menționat se mai pot adăuga cel puțin două:
- Aberația luminii face ca o stea să se vadă puțin în altă direcție decît e ea, din cauza mișcării Pămîntului pe orbită, ceea ce permite calcularea raportului dintre viteza luminii și viteza Pămîntului pe orbită.
- Din ecuațiile lui Maxwell iese o formulă pentru viteza luminii, ca funcție de constantele electromagnetice ale vidului. Permitivitatea electrică a vidului se poate măsura cu un condensator (cu vid), iar permeabilitatea magnetică are o valoare fixată prin definiție.
Pe măsură ce ne apropiem de prezent metodele se diversifică. De exemplu se pot crea unde radio staționare într-o cavitate, ceea ce permite cunoașterea simultană a lungimii de undă și a frecvenței, de unde iese viteza undelor electromagnetice.
Astăzi e din ce în ce mai simplu să cronometrezi electronic intervale de timp cu erori de ordinul picosecundei, ceea ce face ca măsurarea vitezei să fie banală, pe distanțe de ordinul metrului. Eu fac asta curent la serviciu, cu pulsuri laser; în 5 minute am terminat măsurarea. Nu am nevoie să măsor viteza luminii în vid sau aer, dar uneori am nevoie să măsor lungimea unei fibre optice incluse într-un aparat, fără a deschide aparatul și desfășura fibra: măsor cîtă întîrziere produce fibra în propagarea unui puls laser și calculez lungimea din întîrziere, știind și indicele de refracție. Atunci pot foarte ușor inversa necunoscutele: știu lungimea fibrei (sau lungimea unui drum optic prin aer) și calculez viteza luminii din timpul de propagare.
În vechime totuși măsurarea vitezei luminii a fost o performanță impresionantă, avînd în vedere că fie lucrai cu distanțe astronomice (pe care nu le cunoșteai), fie cu timpi mult mai scurți decît permit simțurile umane. Mulți au încercat s-o măsoare, inclusiv nume mari, și au ajuns abia la concluzia că viteza luminii ori e infinită, ori e extraordinar de mare. Cine totuși a reușit cu tehnologia vremii a trebuit să recurgă la metode foarte ingenioase.