Sunt necesare câteva clarificări suplimentare şi probabil o altă perspectivă de abordare.
Mai întâi că ce este divinitatea? Adică în sarcina cui stă greutatea definirii acesteia?
Abia apoi putem să ne raportăm la acea divinitate şi ne declarăm atei sau teişti. În funcţie de acestă definire, eventual, putem susţine că nu credem că acea divinitate există (ateismul slab - sau negarea existenţei) sau credem că nu există acea divinitate (ateismul tare - sau afirmarea inexistenţei). Într-o analogie de exerciţiu putem considera că divinitatea este Moş Crăciun în paralelă cu Intelligent Design. Unele persoane sunt atei tari faţă de Moş Crăciun şi atei slabi faţă de Intelligent Design. De fapt problema este una de definire şi nu una de "credinţă" sau "necredinţă". Adicătelea, ce diavolu' (Doamne, Iartă-mă!) e ăla Intelligent Design? Dac-o fii chiar EL???
Dacă avem aceeaşi abordare şi faţă de agnosticism vom descoperi că agnosticul de fapt nu există, este o struţo-cămilă, în realitate acesta evitând a lua o decizie, tocmai dintr-o instinctivă simţire a insuficientei definiri a divinităţii, şi, implicit, a incapacităţii sale de a provoca această definire. Dar el este agnostic faţă de o anumită definire, nu faţă de orice tip de divinitate.
Ca ultimă analogie, punând toate entităţile inventate de mintea umană pe o axă, cu stupoare vom observa că suntem atei (şi atei tari, nu glumă) faţă de majoritatea dintre ele. Abia spre limita înţelegerii noastre faţă de o complexă şi incontrolabilă imagine presupus divină devenim agnostici sau teişti deabinelea.
Pentru ray: Ai observat că nu am folosit cuvântul Dumnezeu? Pentru că Dumnezeu generează automat o anumită imagine a divinităţii, respectiv a celei creştine în spaţiul vorbitorilor de limbă română.