Înălțimea munților se definește față de nivelul mării. Ca urmare problema măsurării înălțimii unui munte se compune din două probleme: 1. măsurarea sau calculul nivelului mării față de reperele geografice învecinate; 2. măsurarea înălțimii muntelui față aceleași repere geografice. Ambele probleme sînt grele, dacă vrei să faci o măsurare foarte precisă. Nivelul mării urmează forma geoidului terestru, care nu e nici sferic, nici elipsoidal, ci are denivelări cauzate de distribuția neuniformă a masei. Ca idee, înălțimea unui munte trebuie înțelească ca diferența de nivel dintre vîrful muntelui și nivelul la care s-ar ridica apa sub munte dacă ar comunica direct cu marea, de exemplu printr-un canal.
În antichitate se foloseau metode geometrice: se măsoară unghiuri și distanțe și se fac calcule de trigonometrie. Precizia e cu atît mai bună cu cît muntele e mai aproape de mare, cu cît folosești instrumente mai bune și cu cît alegi mai bine reperele intermediare.
Apoi s-au folosit barometre. Presiunea atmosferică variază mult cu altitudinea --- pe la 5000-6000 de metri deja presiunea e jumătate din cea de la nivelul mării ---, deci poți să măsori înălțimea comparînd presiunea de la vîrful muntelui cu cea de la nivelul mării (sau de la baza muntelui, și apoi ții cont ce altitudine e acolo). Necazul e că presiunea mai variază și din alte motive (vreme, umiditate, temperatură).
Astăzi se folosesc receptoare GPS. Chiar și cele mai simple GPS-uri, cele din telefoanele mobile și navigatoarele auto, dau altitudinea cu precizie de circa 10 m. Instrumentele dedicate pot micșora considerabil o serie întreagă de erori și măsura altitudinea cu o precizie mult mai bună.