Vidul din spațiu nu este absolut, în sensul că ici-colo mai este cîte o moleculă, un atom, un electron, un ion sau alte particule, inclusiv corpuri mai mari (fire de rocă, gheață etc.).
Dar pentru deplasarea navei nu este nevoie ca spațiul să fie plin cu ceva. Dimpotrivă, e chiar mai bine ca spațiul să fie vid, ca să nu avem problema frecării. Deplasarea rachetelor se face prin aruncarea de materie în direcția opusă celei în care vrei să te deplasezi. „Aruncarea de materie” poate să fie un jet de gaz, un jet de ioni (plasmă), un fascicul de lumină etc. Prin legea conservării impulsului racheta o ia din loc și se mișcă din ce în ce mai repede. Astfel deplasarea în vid diferă de deplasarea pe sol, în apă, în aer etc.
Pentru o deplasare cît mai eficientă este nevoie ca masa materialului aruncat să fie cît mai mică, dar să aibă o viteză cît mai mare, altfel rămînem repede fără „obiecte” de aruncat. Ideală este deplasarea cu motoare fotonice, dar deocamdată este nepractică pentru că nu știm să producem fascicule de lumină atît de intense. Ne rămîn motoarele cu ardere și motoarele cu plasmă.
Există și alte moduri de deplasare în spațiu care nu folosesc nici un fel de combustibil, de exemplu prin folosirea de vele solare, pînze mari de material reflectant care preiau presiunea luminii de la soare. În anumite condiții se poate profita de gravitația planetelor și sateliților, pentru a face economie de combustibil. Dar astfel de metode nu funcționează oriunde în cosmos.
