Famous, ca faimos în română, are o tentă laudativă inevitabilă (pentru că fame/faimă moştenesc sensul latin de glorie). Sensul de faimos dar rău din infamous nu este şi nu are cum să fie un antonim: antonimul ar fi ceva care înseamnă „lipsit de glorie”, presupune o absenţă, în timp ce infamous presupune o prezenţă, doar că una cu semn opus .
Pentru că faimă înseamnă glorie, avem în română faimă rea, tristă glorie, tristă pomenire, trist renume.
Astfel, sugestia iniţială „rău famat” surprinde esenţialul lui infamous.
Căutând echivalentul francez, dau peste tristement célèbre şi tristement connu.
În română infamous ar fi - pe lângă rău famat: de tristă pomenire/glorie/faimă, trist renume, cu faimă rea.
Pe de altă parte, infam ar trebui să aibă deja acest sens, (din franceză infamie, la rândul lui din lat.infamia « mauvaise renommée, déshonneur, honte »), dar e adevărat că sensul românesc s-a îngustat - cam la fel ca cel francez din care provine, infame , pierzându-şi sensul de „vestit” şi apropiindu-se de „ticălos”.
Dar cred că mai e o problemă aici.
Infamous este definit astfel: 1 : having a reputation of the worst kind : notoriously evil an infamous traitor, 2 : causing or bringing infamy : disgraceful, an infamous crime, 3 : convicted of an offense bringing infamy
În ciuda acestui lucru, deşi nu pot da exemple acum, am senzaţia că uneori, mai ales în mass media vizuală americană, infamous este uneori folosit ironic la adresa unor celebrităţi care au făcut obiectul unor scandaluri sau măcar bârfe. Sensul negativ este atunci diluat, nu exclude nici simpatia, nici admiraţia, dar exclude poate respectul autentic; ajunge să se apropie de famous, rămânând „glorios”, dar cu o glorie cumva alterată: fie una vulgară, bazată pe publicitate vidă de sens, fie una care, sub anumite aspecte (non-conformism, scandaluri, suspiciuni), jenează (sau amuză) moralismul şi conformismul ipocrit care domină discursul public din statele fost-puritane.
Această evoluţie a sensului nu e în fond surprinzătoare. Atât faima cât şi infamia denotă atitudinea opiniei publice faţă de cei faimoşi sau in-faimoşi, iar la bază au sensuri care pretindeau o solidaritate şi o unanimitate a opiniei publice într-un sens sau altul. Faima, gloria presupun un ideal nobiliar (medieval) în care dispariţia unanimităţii admiraţiei echivalează cu pierderea onoarei, după cum infamia originară includea riscul unei solidarizări a opiniei publice împotriva celui lovit de infamie ca de un blestem. Într-o cultură democratică şi mediatică în care libertatea de opinie este dublată de vulgaritatea (şi/sau conformism), un asemenea extremism al sensurilor e imposibil de conservat.
De la un punct nici o faimă nu mai e lipsită de infamie şi nici o infamie nu e lipsită de glorie. Dacă în engleză infamous poate ajunge să fie rostit cu o anume simpatie — deci cu sensul de famous —, în română (ca în alte limbi de altfel) unde nici o urmă de puritanism nu se face simţită faimos a ajuns să poată fi — sau poate totdeauna a fost — rostit cu o tentă de rău famat.
Nu întâmplător această instabilitate a sensului apare în primul rând în mass-media atunci când reflectă instabilitatea discursului public în legătură cu diferite „vedete” a căror faimă şubredă şi ambiguă se cere permanent întreţinută prin comiterea unor „infamii” oarecare.
