Trebuie să-l întrebi pe Y, de ce atotputernicul nu face nimic în ceea ce priveşte tot răul, toate mizeriile şi nedreptăţile din lume ce durează de mii de ani? Înţeleg perfect că omul este rău, el este autorul actelor de abuz fizic sau psihic, dar de ce atotputernicul nu face nimic atunci când un pedofil psihopat violează un copil? De ce lasă un soţ să-şi omoare soţia în bătaie? Preferă să lase omul să comită diferite atrocităţi doar ca să nu-i ştirbească din liberul arbitru, ca apoi să-i aplice presupusa tortură veşnică de după moarte? Care este sensul acestor mii de ani de suferiţă şi nedreptăţi la adresa unor milioane şi miliarde de oameni? Până când? Câte miliarde de oameni trebuie să se mai nască, să sufere şi pentru ce? Deci, care să fie sensul acestor mii de ani de existenţă, ale acestor miliarde de suflete ce s-au născut şi se nasc în fiecare clipă, majoritatea în religiile greşite? De ce e necesară toată această suferinţă? De ce trebuie să se nască copii în Africa şi să moară de foame la propriu? Cum poate atotputernicul să privească acest tablou greţos al umanităţii? Ce rost au suferinţele veşnice? Cui îi foloseşte tortura eternă? Damnarea unor miliarde de suflete de copii nevinovaţi e cel mai odios tablou pe care omenirea a putut să-l inventeze vreodată. Aceasta ideologie/dogmă cu iadul suferinţelor veşnice îmi provoacă o repulsie greu de exprimat în cuvinte.
Creştinii mereu invocă liberul arbitru ca ţap ispăşitor pentru tot răul de lume, vina mereu cade asupra omului, omul e cel care face rău, iar aici sunt de acord cu ei (deşi nu cred în existenţa liberului arbitru), dar liberul arbitru într-o versiune dreaptă, justă şi implicit morală sună în felul următor: eşti liber să faci ce vrei, dar drepturile tale se termină acolo unde încep drepturile mele, iar drepturile mele se termină acolo unde încep drepturile tale. Nimeni nu are dreptul sa abuzeze fizic sau psihic de altcineva. Libertatea omului de a face rău, de a agresa şi abuza fizic sau psihic de altcineva este imorală. Atotputernicul din povestea iudeo-creştină le-a lăsat oamenilor libertatea să-şi omoare şi să-şi abuzeze semenii, iar această libertate este imorală. Este imoral ca un zeu atotputernic, atotştiutor şi drept să facă nişte fiinţe numiţi oameni şi să-i lase timp de mii de ani ca unii să abuzeze de alţii. Este imoral să laşi cuiva libertatea de a abuza de altcineva. Este imoral, revoltător şi inuman să priveşti nepasător cum cineva abuzează fizic sau psihic de altcineva, cu atât mai mult când acest lucru se întinde pe o perioadă de mii de ani şi eşti un presupus zeu atotputernic şi drept.
Oamenii sunt liberi să creadă ce vor. Oamenii au crezut în zei de când lumea şi pământul, e uşor să crezi, atâta timp cât există o răsplată la care să visezi şi o pedeapsă de care să te temi. Adevărul e că toţi zeii au fost inventaţi de oameni, după chipul şi asemănarea lor. Zeul iudeo-creştin a fost inventat după chipul şi asemănarea unor iudei primitivi şi imorali ce sufereau de delir mistic (Avraam, Moise), evident cu ceva împrumutat de la zeii egipteni, babilonieni, cananieni. Libertatea lui Hitler de a face rău, de a abuza de libertatea unor milioane de oameni în cele mai neimaginabile moduri, nu este oare o libertate imorală?
Credinţa într-o formă de zeitate atotputernică şi atotştiutoare ce guvernează întregul univers este un non-sens, o explicaţie primitivă care încearcă să susţină conceptul de suflet nemuritor. Practic omului niciodată nu-i pasă de zeul x sau y, ci de sufletul lui nemuritor. Veşnic fericit şi satisfăcut, aceasta este dorinţa din care au luat naştere conceptele mistico-religioase. Este evident că nu există nimic dincolo de dorinţă, iar universul nu-şi schimbă legile doar pentru că îl rogi tu. Argumente precum: eu cred pentru că aşa simt eu, nu e un argument pro existenţei zeului x, y, z, sau a sufletului nemuritor în adevăratul sens al cuvântului, ci o dovadă a ignoranţei şi un refuz de a percepe lumea într-un mod obiectiv, adică aşa cum este ea în realitate, nu cum ne-am dori să fie. Simplul fapt că îţi venerezi iluzia în care ai găsit alinare, nu e automat un argument care să-ţi susţină convingerile iraţionale. Adevărul e greu de suportat, e nevoie de un nivel ridicat de maturitate intelectuală şi emoţională pentru a accepta realitatea aşa cum este ea fără să evadezi în iluzii.
Convingerea că există un suflet nemuritor şi o viaţă veşnică independentă de corp, este evident un non-sens, o convingere iraţională sau mai exact o iluzie. Un om cu astfel de convingeri mistice niciodată nu o să fie interesat de logica sau moralitatea conceptului de zeitate, deoarece convingerea centrală este dorinţa de a fi veşnic fericit şi satisfăcut, iar pentru asta îşi sacrifică raţiunea şi ridică absurdul la rang de adevăr absolut. Absolut toţi oamenii care au făurit un concept de zeitate, au venerat acest concept din dorinţa lor de nemurire. Nimeni nu venereză un zeu necondiţionat de frica pedepsei sau de bucuria recompensei. Credinţa, indiferent că este o simplă credinţă mistică sau o dogmă religioasă primitivă, în centrul acestei convingeri nu se află zeul x, y, sau z, ci dorinţa omului de a fi veşnic fericit şi satisfăcut. Pe această dorinţă au fost contruiţi toţi zeii şi dogmele tuturor civilizaţiilor lumii.
Nu există un dumnezeu bun, iubitor şi drept în realitatea exterioară nouă. Există doar conceptul de zeitate iar acesta există doar în imaginaţia celui dispus să creadă. Credinciosul îl simte atât de profund pe dumnezeu deoarece practic el este dumnezeu. Omul l-a creat pe dumnezeu, el a creat conceptul, e ceva ce omul a făurit cu gândul lui şi e ceva în care doar el crede. Acest dumnezeu este iluzia prin care oamenii găsesc alinare. Relaţia credinciosului cu dumnezeu este o relaţie dinamică profundă cu sine însuşi, cu ego-ul său. Acesta este motivul pentru care dumnezeu te cunoaşte atât de bine, acesta este motivul pentru care opiniile lui sunt atât de des părerile tale, acesta este motivul pentru care dumnezeu poate părea atât de real pentru tine, pentru că el este real, el este ego-ul tău. Dumnezeu este dorinţa omului de a fi veşnic fericit şi satisfăcut.
Nu ştiu dacă această abordare te ajută, din experienţa mea, credincioşii cu trăiri mistice profunde, (fundamentalişti/habotnici) sunt imuni la argumente raţionale, dar cred că merită să încerci.
Aceste rânduri nu demonstrează că atotputernicul nu există, tot ceea ce am putut să fac a fost să pun întrebările necesare pentru a demonstra că acest concept de zeitate atotputernică, iubitoare şi dreaptă prin definiţie, este cam strâmbă şi imorală. Iluzia existenţei unei zeităţi este o concluzie pe care fiecare om e liber să o tragă singur.
http://resetyourreligion.blogspot.ro/2016/04/liberul-arbitru-un-raspuns-penibil-la.html