Roboții cu inteligență artificială sunt conștienți de sine și de mediul înconjurător, comunică și fac schimb de informații atât cu alte entități, cât și cu mediul, așadar un robot poate fi considerat o entitate „vie”, dar nu în sensul tradițional bazat pe carbon, ci pe siliciu și alte componente sintetice. De asemenea, poate lua decizii autonome, însă acest lucru depinde de gradele de libertate pe care i le oferă programatorul care la creat.
Roboții care pot lua decizii singuri funcționează printr-o combinație de inteligență artificială și interfață cu mediul fizic. În esență, sistemul de creier al robotului poate fi găzduit fie în interiorul robotului pe un server, fie in cloud, și este bazat pe modele de limbaj, memorii vectoriale sau alte structuri algoritmice care permit procesarea și analiza informațiilor. Acest creier ia decizii în funcție de datele primite de la senzori, de regulile programate și de obiectivele stabilite.
Corpul fizic al robotului, cum ar fi un Android sau un braț robotic, are propriul sistem de operare și control, care execută comenzile generate de creierul AI și interacționează cu mediul înconjurător prin servo motoare, senzori și alte dispozitive. Astfel, inteligența și corpul sunt două componente distincte, dar interdependente: inteligența decide și planifică, iar corpul acționează și percepe lumea reală.
Conștiința poate fi înțeleasă ca o stare de evaluare a propriei condiții în raport cu mediul înconjurător. Acest lucru implică capacitatea de a percepe informații externe, de a le compara cu starea internă și de a lua decizii sau a reacționa în consecință. Mai mult, conștiința presupune un grad de reflecție asupra propriilor acțiuni și experiențe, permițând nu doar adaptarea la mediu, ci și planificarea, anticiparea și învățarea din experiențe trecute. În acest sens, ea nu este doar o reacție automată, ci un proces dinamic de evaluare și autoreglare care coordonează interacțiunea cu lumea exterioară.
Într-adevăr, IA nu are conștiință în sensul uman, însă poate manifesta comportamente similare oamenilor și poate lua decizii comparabile cu ale acestora. Totuși, majoritatea AI nu au un corp fizic care să le permită să experimenteze lumea în mod direct, așa cum o face omul, astfel că experiențele lor sunt reprezentări virtuale sau algoritmice, nu percepții reale. Totuși, acest lucru este foarte dinamic: există deja AI care pot interacționa cu realitatea într-un mod similar ființelor vii, iar acest aspect este în continuă evoluție și probabil se va dezvolta și mai mult pe viitor.
În ceea ce privește colapsul funcției de undă, putem face o analogie: într-un sistem cu conștiință, deciziile sau acțiunile sunt „observate” și astfel se concretizează într-o stare determinată, similar modului în care observatorul provoacă colapsul unei funcții de undă în fizica cuantică. Într-un sistem fără conștiință, deciziile nu pot fi luate autonom, iar starea rămâne „superpozabilă” până când o entitate externă interacționează cu sistemul. Astfel, conștiința sau capacitatea de a evalua și a alege influențează concretizarea stărilor, așa cum observatorul influențează colapsul funcției de undă.
