Dupa cum ne arata istoria, mintea umana este intr-o continua evolutie. Nu putem identifica niste limite exacte. Ele sunt mereu impinse de catre "varfuri". Cand un om va sti cum sa exprime infinitul altfel decat printr-un simbol matematic, aceasta notiune ar putea deveni ceva mai accesibila mintii noastre. Ma gandeam ca o calatorie in spatiu poate fi revelatoare pentru multi dintre noi in privinta acestei intrebari.
Mintea umana opereaza pe de o parte cu informatii directe senzoriale, venite din mediul intern si extern, iar in forma ei cea mai inalta opereaza prin concepte, gandire abstracta, non-senzoriala. Reprezentarea senzoriala a ceva abstract poate produce niste conexiuni logice care inainte nu erau posibile deoarece nu s-a activat circuitul de asociere. Sunt de acord ca reprezentarea senzoriala nu poate fi exacta insa este un stimul despre care nu stim exact ce ar produce in unele creiere.
"Limitarea" este o realitate fizica a omului. Omul este o fiinta marginita in primul rand de piele. Si nu glumesc, aceasta inseamna ca el se delimiteaza de orice obiect al cunoasterii, indiferent care ar fi acesta. Prin propria delimitare el creeaza notiunea de limita.
Punand totul "in afara" lui, si raportand totul la el insusi si propriile posibilitati, e ca si raportul infinit/1..o sa rezulte infinit. Adica omul are mereu ceva de explorat cat timp ramane individ.
Este ca un interval deschis unde marginea nu se atinge niciodata.
Eu gandesc ca orice limita poate fi depasita si cand spun asta ma refer la specia omeneasca nu la individ, ci potentialul arhetipului uman ca fiinta insetata de cunoastere, creatie si distrugere. Mereu apare cineva mai inteligent aprinzand o scanteie acolo unde inainte era intuneric.
Dupa cum tu ai exemplificat infinitul si Aurelian finalitatea fizica, sunt multe de discutat si despre moarte. Este o pata oarba in logica noastra, definita printr-un cuvant ce semnifica absenta vietii.
Nu faptul ca suntem muritori e greu de suportat de catre creier (cel putin pentru mine) ci faptul ca este un necunoscut complet in care sunt lipsita de toate simturile, de propria identitate fizica, de conditiile necesare existentei constientei in timp si spatiu (creier) si de orice reper pe care il am prin intermediul simturilor fizice. Practic nu mai exista nimic din ceea ce cunosc. Aceasta inseamna ca ori accept ideea ca ratiunea mea de a fi are de asemenea un punct terminus in momentul mortii si viata este doar un fenomen spontan si local, tranzitoriu, intr-un haos infinit, ori fac un pas catre spiritualitate si viata ramane acelasi fenomen spontan si local, tranzitoriu, dar intr-o ordine superioara inteligentei omenesti.
Aici decide puterea fiecaruia de perceptie si asumare a legilor ce guverneaza universul.
Limitele sunt semne de intrebare la care mai devreme sau mai tarziu cineva raspunde. Dar cat de tarziu, asta pentru noi e putin probabil sa o aflam :)