În articolul lui Adrian Buzatu se menționează că acest aparent paradox apare ca un efect al relației dintre energia și timpul de viață al unei particule. Această relație este o altă formă de exprimare a principiului de incertitudine.
Matematic, ea e o inegalitate între 2 variabile conjugate, care spune că produsul abaterilor standard ale acestora e mai mare decât o constantă nenulă.
Fizic ar însemna că legile conservării sunt încălcate pentru durate de viață ale particulelor suficient de scurte asfel încât Universul să nu aibă timp să bage de seamă, ca să zic aşa.
În literatura de popularizare se vorbeşte despre bosonul lui Higgs ca despre o particulă care dă masă altor particule. În realitate interacţiunea dintre câmpurile asociate celorlalte particule şi câmpul Higgs duce la apariţia masei. Bosonul cu pricina este o excitaţie a câmpului Higgs. El este important de găsit experimental pentru că astfel se probează existența câmpului Higgs prezis teoretic.
Printre altele să observăm că fizica cuantică conferă conceptului de câmp o poziție mai fundamentală decât celui de particulă. Tehnic vorbind, funcția de undă a particulei este o soluție a ecuației câmpului. Un câmp cu valoare zero într-o regiune din spațiu nu poate interacționa nici cu el însuși nici cu alte cîmpuri și acolo nu poate exista o particulă asociată acestuia.
Bosonii lui Higgs nu stau în protoni ca stafidele în cozonac. Câmpul Higgs este însă prezent peste tot (valoarea medie, sau așteptată, în vid, este nenulă) și, așa cum am spus mai sus, el are fluctuații cuantice, sau excitații de durată foarte scurtă numite și particule virtuale.
Teoriile acestea nu sunt nici simple și cu atăt mai puțin intuitive. Ele nu se supun exigențelor bunului nostru simț sau prejudecăților noastre. Singurele criterii de evaluare a lor sunt forța de prezicere și confirmările experimentale.
Indiferent de cum vrem noi să arate, Natura este... naturală la nivel fundamental, iar modelele noastre, între care cel științific, sunt abstracte, incomplete și aproximative.
Ca să-l parafrazez pe Churchill, modelul științific, pe care ni-l impune realitatea pe care o observăm, are multe lipsuri dar nu există altul mai bun.