Ortografia limbii române este în măsură covîrșitoare fonemică, adică este concepută pe principiul „un fonem, o literă”. (Fonemul este un concept înrudit cu sunetul; în multe lucrări de popularizare lingviștii chiar spun sunet în loc de fonem, pentru simplificare.) Totuși, prin felul cum a evoluat ortografia la noi, principiul majoritar fonemic este însoțit și de cîteva resturi de ortografie etimologică. Litera X este una din acele excepții etimologice. Alte resturi sînt literele Â, K, Q, W, Y și scrierea el este în loc de iel ieste. Pe lîngă principiul fonemic și cel etimologic mai acționează și un principiu morfologic (de aceea scriem și fac și face cu litera C, deși sunetul reprezentat în fiecare caz e altul) și un fel de principiu al comodității (de aceea nu notăm poziția accentului în cuvinte).
Ortografia e convențională (dar nu și arbitrară), iar convenția actuală e să scriem Alexandru și existență, iar pe de altă parte Alecsandri, pentru că așa a dorit purtătorul. Conform principiului fonemic o astfel de scriere cu X este ilogică, dar asta e scrierea care s-a încetățenit. Alexandru Graur propunea în 1974 să renunțăm la litera X și să scriem în loc fie cs, fie gz, după cum pronunțăm. Propunerea n-a fost luată în serios, tradiția a fost mai puternică decît logica. Așa e viața.
Apropo, nu se pronunță eczistență, ci egzistență. Apoi, cum spune și Adet, citirea ics este numele literei X, adică felul cum se citește ca literă izolată, nu felul cum se citește ea în cuvinte. Toate literele au un nume, dar, în afară de vocale, la toate literele numele diferă de citirea normală. Altfel, ca să iau și eu exemplul lui Adet, cuvîntul kilowatt ar trebui citit așa:
ka-i-le-o-dubluve-a-te-te