Imponderabilitatea nu depinde de distanță. Se poate obține și la suprafața Pămîntului, doar că în absența atmosferei e mai ușor.
Imponderabilitatea este starea în care nu simți efectele greutății, deși greutatea există în continuare. Pentru asta e nevoie ca forțele care apar din cauza greutății să fie eliminate. Aceste forțe sînt cele care compensează greutatea, și anume reacția podelei, a scaunului, a patului etc., adică forțele care te împing în sus. Atunci cînd sari de la o mică înălțime, pentru un scurt interval de timp (pînă atingi solul) te afli în imponderabilitate, pentru că asupra corpului nu acționează astfel de forțe și în schimb greutatea se manifestă prin accelerarea corpului.
Astfel se poate obține imponderabilitate într-un lift care cade liber (de preferință nu din cauza unui accident, ci cu măsuri de protecție) sau în avioane care zboară pe o traiectorie parabolică cu motoarele oprite. De altfel pentru experimente în care e nevoie de imponderabilitate se folosesc tuburi verticale lungi (în turnuri sau puțuri), de obicei vidate pentru a anula rezistența aerului, în care sînt lăsate să cadă liber platforme cu montaje experimentale. Pe ultima bucată a traiectoriei căderea e frînată pentru a evita distrugerea montajului. Iar cosmonauții se antrenează pentru efectele imponderabilității în avioanele de care spuneam, lansate pe traiectorii parabolice.
În cosmos imponderabilitatea se obține atunci cînd oprești propulsia rachetei. Începînd din acel moment racheta se află într-un fel de cădere liberă, iar corpurile din interior nu simt efectele greutății, pentru că greutatea acționează în același fel și asupra lor ca și asupra rachetei, deci se află și ele în aceeași cădere liberă, pe aceeași traiectorie ca racheta. Privind din interiorul rachetei corpurile par că plutesc, dar plutirea e numai în raport cu racheta. Privind din exterior racheta și corpurile din interior au aceeași traiectorie pe care ar avea-o un bolovan lansat cu aceeași viteză.
Am spus mai devreme că racheta cu motoarele oprite se află într-un fel de cădere. Asta nu înseamnă neapărat că racheta e în cădere verticală spre Pămînt, ci numai că se află în mișcare guvernată de forța de atracție gravitațională. În aceeași „cădere” permanentă se află și Luna, de exemplu, dar asta nu înseamnă că urmează să ne cadă luna în cap.
În Stația Spațială Internațională se întîmplă la fel: stația se află pe orbită în jurul Pămîntului, fără propulsie, prin simpla acțiune a atracției gravitaționale și a inerției. Ca urmare și corpurile din interiorul stației se află în imponderabilitate.
Imponderabilitatea este cu atît mai exactă cu cît forțele din exterior (altele decît greutatea) sînt mai mici. Cum în astfel de fenomene sînt implicate de obicei viteze mari, primul lucru care deranjează este rezistența aerului. Un corp lăsat să cadă liber în atmosferă va avea inițial accelerația g și deci în primele momente se va afla în imponderabilitate, dar cu cît crește mai mult viteza, cu atît cresc forțele din partea aerului, iar accelerația se va reduce, pînă cînd corpul va ajunge la viteza „terminală”, acea viteză la care greutatea e în întregime compensată de rezistența aerului. Atunci corpul va avea accelerația 0, deci nu se va mai afla în imponderabilitate (tot așa cum un corp care plutește în apă cu greutatea compensată de forța arhimedică nu se află în imponderabilitate).
Ca urmare ar fi legitim să întrebați de la ce înălțime forțele de rezistență produse de aer sînt mici și deci imponderabilitatea se obține ușor. Asta se întîmplă la altitudinea de circa 100 km, dar evident aerul nu se termină brusc acolo, ci densitatea lui scade progresiv de la suprafața Pămîntului pînă la vidul cosmosului, care nu e nicăieri un vid perfect. Stația Spațială Internațională se află la o altitudine de 300-400 km, unde efectele aerului sînt foarte mice (dar nu nule).
