Se pleacă, în întrebare, de la premisa că harul este al omului, şi nu al divinităţii. Conform teologiei creştine (şi nu numai, toate religiile au această abordare, poate doar sub alte forme) asta este fals. Harul este divin, este parte a divinităţii şi anumiţi oameni pot fi înzestraţi cu el. Aşadar harul se primeşte sau este dăruit cuiva, în urma unui protocol specific, ce înlesneşte acest proces (actul magic) şi îl certifică concomitent.
Pierderea harului are loc pe două căi, ambele la latitudinea cultului, în final. Unul dintre ele este actul unilateral al celui cu har, ce îl pierde fie dezicându-se de cult şi de magicul acestuia, fie comportându-se deplasat faţă de cum este planificat sau îngăduit să se comporte un om cu harul respectiv, celălalt fiind operaţiunea de eliminare din cadrul poziţiei cu har de către superiori, ambele prin invocarea magicului. În cazul pierderii biserica nu face altceva decât să ia la cunoştinţă evenimentele ce au dus la pierderea harului şi, eventual, să publice acest lucru. Operaţiunea mai marilor bisericii (cei ce l-au certificat cu har, de altfel) ce decid ca harul să-i fie ridicat, în cazul preoţilor ortodocşi poartă numele de caterisire (răspopire), este o operaţiune inversă hirotonisirii. În cazul în care un preot este supus caterisirii se presupune că harul său este viciat sau nu mai este demn de el, deci oricum urmează să-l piardă, caterisirea fiind doar o formă magico-organizatorică de a stabili şi certifica procesul.
Binenţeles că asta funcţionează doar dacă harul există şi poate fi manipulat de cei ce înzestrează un preot cu har.
