Un motiv este că aceia care constată decăderea nu reprezintă un reper constant. Fiecare din noi evoluează pe timpul vieții, acumulează cunoștințe și înțelepciune, dar nu-și dă seama decît de o mică parte din schimbare. Avem impresia că avem aproximativ aceleași calități psihice ca în liceu, doar cu puțin mai mult în urma trecerii prin viață.
Realitatea, cred eu, este că noi toți evoluăm foarte mult. De aceea ni se pare că noile generații sînt mai inconștiente, mai slab pregătite, mai dezinteresate și în general mai puțin bune decît ni se pare că am fost noi.
Hai să pun aceeași întrebare puțin altfel: s-a întîmplat vreodată în istoria omenirii ca bătrînii să considere că tinerii sînt mai capabili, mai deștepți, mai culți etc. decît au fost acei bătrîni cînd erau tineri? Iar răspunsul evident este că nu, întotdeauna generațiilor bătrîne li s-a părut că generațiile tinere sînt sub așteptări.
Ce înseamnă asta? Că de la o generație la alta lucrurile merg din rău în mai rău? Cum se face atunci că întreaga civilizație umană merge din ce în ce mai bine? Explicația paradoxului e la început: înrăutățirea e în mare parte doar o impresie.
Sigur, este posibil ca anumite aspecte ale noii generații să fie în mod obiectiv mai proaste decît înainte. De exemplu după schimbările sociale din 1989 interesele tinerilor s-au schimbat radical (ce am văzut eu cu ochii mei a fost printre altele împuținarea drastică a celor interesați de fizică). Apoi există în mod inevitabil fluctuații ale culturii unui popor, cu perioade de înflorire și perioade de decădere, în funcție de condițiile sociale, politice, economice, războaie, molime, ideologii, religii, mode, moravuri etc. Dar cred că în medie noile generații sînt de fapt din ce în ce mai bune, în pași destul de mărunți încît nu-i obervăm. Noile generații folosesc experiența celor anterioare, iar experiența crește continuu.
Ar fi interesant totuși să se pună la punct metode cît mai obiective de a măsura calitatea (rezultatele) învățămîntului, pentru ca mai tîrziu să se poată face comparații și să se poată trage învățături. Comparația dintre competența a nu știu cîte fete, care nu se știe cum au fost alese, cu competența pe care ni se pare nouă că am avut-o cînd eram la vîrsta lor e prea subiectivă ca să folosească la ceva. Eu sînt aproape convins că în medie liceenii de azi, de exemplu, vorbesc engleză mai bine decît vorbeau liceenii de acum 20–30 de ani.
Amintirile ne pot juca feste groaznice. Eu de exemplu prin liceu eram practic obsedat de engleză și o mîncam pe pîine --- nu aia de la școală, care era un fleac, o pierdere de timp, ci ce învățam eu acasă ascultînd BBC sau Vocea Americii, citind romane în engleză, studiind din manuale, descifrînd versurile cîntecelor, citind dicționare întregi pagină cu pagină etc. ---, încît acum, din amintiri, aș putea crede că în liceu eram super-competent în materie de engleză. Dar în același timp îmi mai amintesc și că tot prin liceu am avut de cîteva ori rara ocazie să vorbesc cu străini (englezi și americani) și am avut dezamăgirea să constat că abia eram în stare să leg două vorbe. Fără testul ăsta obiectiv memoria m-ar fi făcut să cred că eu ca licean am fost mult mai capabil decît sînt liceenii de azi, dar comparația n-ar fi deloc obiectivă, ci profund nedreaptă.
Cei care judecă noile generații ca fiind mai proaste ar trebui să caute căi mai obiective de judecată.
Încă ceva: „dă bine” să ne plîngem de nivelul prea scăzut al tinerilor, de calitatea prea proastă a învățămîntului etc. Asta sugerează că aceia care se plîng au standarde înalte. De aceea vocile care critică sînt mult mai numeroase decît cele care laudă. Iar asta creează impresia că lucrurile chiar merg prost, indiferent cum merg ele în realitate.