Încerc și eu un răspuns, care nu se vrea riguros, ci ușor de înțeles. Și o să-l dau sub forma unui experiment, pe care eventual Radu George chiar l-ar putea face.
Să luăm un cub de sticlă, cu fețele șlefuite bine. Tăiem cubul pe un plan diagonal, încît obținem două prisme care au ca baze triunghiuri cu unghiurile de 45°, 45° și 90°. Șlefuim bine și cele două fețe care au rezultat în urma tăieturii.
Acum să punem prismele în contact, refăcînd cubul (o să fie mai mic decît inițial, dar nu contează). Dacă cele două suprafețe se ating bine, adică au între ele o distanță foarte mică (mult mai mică decît lungimea de undă), un fascicul de lumină introdus în cub nu va „simți” tăietura; el va trece de la o față la fața opusă fără să se reflecte deloc pe tăietură.
Dacă însă depărtăm cele două prisme, lăsînd între ele circa 1 mm, observăm că lumina nu se mai transmite în partea opusă a cubului, ci se reflectă total pe tăietura diagonală (folosim sticlă optică obișnuită și lumină vizibilă).
Astea sînt situațiile extreme: lumina ori se transmite total, ori se reflectă total. Dar oare nu există nimic intermediar?
Ba există. Dacă punem prismele în contact și apoi le îndepărtăm puțin cîte puțin constatăm că intensitatea luminii transmise scade, iar cea reflectată crește. Deci trecerea de la absența reflexiei la prezența ei nu se face brusc, ci continuu, în funcție de distanța dintre suprafețe. Și anume este o funcție exponențială de distanța dintre suprafețe.
Ce înseamnă asta? Că deși între cele două suprafețe există un spațiu, lumina care ajunge la tăietură încă mai „simte” că dincolo de tăietură există din nou sticlă, și atunci o parte din lumină „sare” peste tăietură în prisma cealaltă. Dar de unde știe lumina că dincolo de tăietură mai e o bucată de sticlă? Lumina are un fel de „coadă” care iese din prismă, dar care nu transportă energie decît dacă coada intră în cealaltă prismă. Grosimea cozii scade exponențial, ceea ce face ca în cealaltă prismă să se transmită cu atît mai multă lumină cu cît distanța pe care o are de sărit lumina e mai scurtă.
Coada asta, care este o undă, se numește undă evanescentă. Este o undă staționară, adică nu se propagă și nu transmite energie, și este din ce în ce mai slabă, exponențial, pe măsură ce ne îndepărtăm de suprafață.
Aceeași undă evanescentă apare și în alte condiții. De exemplu la transmiterea luminii prin fibre optice confinarea luminii în miezul fibrei se face tot prin reflexie internă totală, dar dacă stratul exterior, cu indice de refracție mai mic, e prea subțire, atunci o parte semnificativă din lumină trece prin el și se pierde. Tot așa apar unde evanescente în fenomene de cîmp apropiat.
Nu știu de ce se numește undă evanescentă, dar m-aș putea gîndi la mai multe explicații. Oricum, cuvîntul latinesc evanescere se compune din ex „afară” și vanescere „a dispărea” (vanescere se mai înrudește pe departe și cu alte cuvinte românești: van, vacanță, vast). Undele evanescente scad exponențial cu distanța, adică dispar repede, nu se propagă pe distanțe lungi, ceea ce poate fi o explicație. O altă explicație ar putea fi că prin cuplarea undelor evanescente într-un al doilea mediu (a doua prismă din experimentul nostru), o parte din fasciculul principal, care în mod normal e reflectat, dispare.
