Eu vă recomand să aveți mai multă încredere în dicționar decît în profesoară. Nu de alta, dar dicționarul e scris de specialiști (lexicografi), care se verifică și răsverifică unul pe altul, deci greșeli ușor de depistat ca aceasta se strecoară foarte greu. În schimb profesoara (care, oricît de „de calibru” ar fi, nu este un specialist) poate să se încurce în amintiri, poate să rețină ceva pe dos sau poate să se informeze și din surse nu tocmai de cea mai bună calitate.
La sesiune lucrurile sînt destul de clare: etimonul cuvîntului este franțuzescul session, care se pronunță cu s pe poziția respectivă. Deci cel puțin din punct de vedere etimologic nu se justifică deloc z-ul.
Și totuși unii oameni (relativ puțini) pronunță seziune. Motivele posibile pentru această variantă sînt:
- analogia cu numeroase cuvinte ca viziune, leziune, diviziune etc., la care însă z-ul este justificat etimologic, adică a existat și s-a transmis direct de la cuvintele franțuzești respective (vision, lésion, division etc.);
- ușurința de pronunțare: consoanele surde aflate între vocale se pronunță mai greu decît cele sonore, pentru că necesită oprirea și repornirea vibrațiilor coardelor vocale;
- un motiv care era cîndva important dar astăzi practic a dispărut este faptul că într-o vreme franțuzismele se scriau cu consoanele ca în franceză, nu după pronunția românească. De exemplu în loc de viziune se scria visiune, iar lumea învățase regula că, în franțuzisme, s-ul intervocalic trebuie citit z. Dar lumea nu știa întotdeauna care e franțuzism și care nu, și apoi unele cuvinte care în franceză aveau sunetul s în română se scriau cu litera s, deci trebuia să mai știi și cum e cuvîntul francez ca să știi cum să-l citești pe cel românesc (a fost unul din marile dezavantaje ale scrierii etimologice și deci unul din motivele pentru care scrierea fonetică a învins). Așa se face că lumea uneori citea cu z și acolo unde trebuia s. Așa s-au născut cuvinte ca viteză, regizor, bazin, furnizor etc., care în franceză se pronunță cu s (și se scriu cu ss) și în română fuseseră împrumutate tot cu s, dar pe care lumea încurcată de sistemul complicat de scriere le-a citit cu z. Aceste pronunții la origine reprezentau greșeli, dar cu timpul s-au impus prin uz, iar formele considerate atunci corecte practic au dispărut: nimeni nu mai zice azi vitesă, basin, furnisor, și foarte puțini mai zic regisor.
În aceeași categorie cu seziune este și cuvîntul sciziune, care de fapt trebuia să fie scisiune (din fr. scission), dar care la fel ca vitesă și celelalte a ajuns să fie pronunțat cu z și să se încetățenească așa. Prin contrast, din motive neclare, sesiune a supraviețuit cu s-ul originar, deși unii îl pronunță cu z. Alte cuvinte din aceeași categorie, ca misiune, pasiune, presiune, agresiune, au rămas în majoritate cu s-ul originar (mission, passion, pression, aggression).
În orice caz, afirmația că sesiune ar fi o formă greșită și că seziune ar fi corect este categoric falsă. Dovada simplă este că lumea cultă îl pronunță în majoritate covîrșitoare sesiune, lucru reflectat și de dicționare.
Ca idee, corectitudinea în limba română se judecă după următorul criteriu general: sînt corecte formele care apar în exprimarea îngrijită a intelectualilor de vîrstă medie din București. De la acest criteriu se fac foarte puține excepții, de exemplu din exprimarea bucureștenilor se exclud muntenismele respinse de ceilalți vorbitori (pă, dăcît, păpușe, țigare, ei vine etc.), iar în anumite detalii lingviștii intervin pentru a regulariza morfologia sau alte aspecte. Dar în proporție de aproape 100% limba o fac vorbitorii, nu altcineva. Multă lume are impresia că limba se stabilește undeva sus, de către Academie sau de către lingviști. Nu, limba o fac cei care o vorbesc.
