În majoritatea cazurilor ar fi de fapt imoral să-i ascundem muribundului un lucru atît de important, poate cel mai important posibil. El trebuie să aibă șansa să se pregătească pentru moarte, indiferent ce înseamnă pentru el pregătirea asta: testament, spovedanie, contactarea anumitor persoane, răsplata unor datorii (de orice fel) și așa mai departe. Cu toții vrem ca viața noastră să fi însemnat ceva, pentru noi înșine sau pentru ceilalți, iar ca să ne asigurăm că a însemnat ceva e nevoie nu numai de a trăi într-un anumit fel, ci și de a ne pregăti plecarea, lucru care cere timp.
Dar sînt și situații cînd nu are rost să-i spunem muribundului. De exemplu, la copiii care încă nu știu ce e moartea explicațiile noastre nu creează decît confuzie; putem încerca să le transmitem altfel ideea. Chiar și la cei ceva mai mărișori, a le spune că urmează să moară nu produce decît suferință inutilă. În cazul lor probabil tot ce putem este să le facem sfîrșitul cît mai plăcut posibil, sau cît mai suportabil dacă suferă de dureri sau altceva.
La fel, la bolnavii psihici, în funcție de caz, este posibil ca vestea morții iminente să producă numai suferință, fără alt avantaj, dacă boala psihică îi împiedică să se pregătească în vreun fel pentru moarte sau chiar numai și să înțeleagă bine ce urmează. Aici intră și unii bătrîni a căror sănătate psihică s-a degradat mult.
În astfel de cazuri --- copiii mici, unii bolnavi psihici, unii bătrîni ---, probabil uneori este mai bine ca în loc de a le da vestea morții să-i ajutăm în alt fel să-și încheie socotelile cu viața: îi ajutăm să se reîntîlnească cu oameni care le sînt dragi, îi ducem în locuri pe care și-au dorit mult să le vadă sau să le revadă, le împlinim o dorință veche etc.
Trebuie să recunosc totuși că vorbesc teoretic, fără să fi trecut concret printr-o astfel de experiență. Nu e cert că dacă aș fi pus realmente în fața unei asemenea decizii aș proceda așa cum cred acum, la rece, că aș proceda.
