În sensul micro universul nu pare să fie infinit. Iar dovada este varietatea obiectelor la fiecare nivel al scării.
Fiecare galaxie este unică: cu masa ei, cu numărul ei de stele, cu forma ei etc. Cîte galaxii, atîtea feluri de galaxie.
La fel, fiecare sistem solar e unic, fiecare cu soarele lui, cu planetele lui etc. Nu există două sisteme solare identice.
Și tot așa, fiecare piatră sau fiecare fărîmă de nisip e unică.
Dar deja cînd ajungem la substanțele chimice observăm o discretizare. Alcanii, de exemplu, nu mai sînt de o infinitate continuă de feluri, ci doar metan, etan, propan etc. Mai departe, elementele chimice sînt și ele tot discrete. Cînd precizezi că vorbești de izotopul cutare al elementului cutare, există un singur fel de element la adresa aceea, deși atomii respectivi sînt foarte mulți. Un atom de hidrogen din sîngele meu e identic cu unul din altă galaxie.
Ce înseamnă asta? Că elementele chimice se compun dintr-un număr finit de cărămizi și în plus că acele cărămizi sînt de puține feluri. Și exact așa stau lucrurile: toți atomii se compun doar din trei feluri de cărămizi: electroni, protoni, neutroni. Există și alte particule „elementare” (fotoni etc.), dar numărul lor e mic. Faptul că particulele din fiecare clasă sînt identice între ele înseamnă fie că nu se mai pot sparge în particule componente, fie că acele particule componente sînt la rîndul lor de foarte puține feluri.
Ca urmare, putem spune că ori am ajuns la capătul scării particulelor elementare, ori mai avem foarte puțin pînă la capăt. Sigur, teoretic vorbind este posibil ca fiecare particulă elementară să fie compusă din alte particule, „și mai” elementare, și tot așa pînă la infinit. Dar cîtă vreme acele particule „foarte” elementare nu se manifestă niciodată individual, ele sînt importante doar la nivel teoretic.