Hm...In legatura cu intrebarea,as vrea sa evidentiez un caz simplu,si anume dezvoltarea unei civilizatii oarecare.Se stie ca dezvoltarea economica exacerbata duce la declinul unei civilizatii,deci,am putea spune ca prin simplul fapt ca un grup de indivizi are parte de o viata aproape de perfectiune,duce la autodistrugerea societatii,societatea avand rolul mai mult de grupare al anumitor indivizi cu interese comune,decat de a forma o societate perfecta,in care toata lumea sa fie multumita.
Ceea ce as dori sa spun este ca omul,prin natura lui refuza asadar in mod evident perfectiunea.Ne-am putea intreba atunci ceea ce doreste omul ca individ cu adevarat.Nu am un raspuns,fireste,dar aceste cugetari pot ajuta la raspunsul intrebarii.Deci,in cazul in care consideram ca Dumnezeul din Biblie exista,si este Dumnezeul adevarat,am putea cosidera,dat fiind ca in Biblie scrie ca Satan este stapanul Pamantului,ca acesta are capacitatea de a manipula dorintele noastre,instinctele noastre,si asadar ne-ar face sa dorim in jurul nostru o doza minima constanta de rau am impresia.In caz ca Dumnezeu nu exista,putem incerca abordari multiple ale problemei.Suferinta in sine este reprezenta de deficite ale hormonilor gen dopamina sau serotonina,sau dimpotriva de excesul unora,excesul acestor hormoni ai placerii in organism producand stari euforice,in care individul ori innebuneste si devine agresiv,ca in cazul schizofreniei,ori are parte de stari de euforie,intalnite in cazul administrarii de droguri,in care individul va refuza efectiv sa depuna orice fel de efort fizic sau psihic,dat fiind ca considera ca are deja tot ceea ce ii este necesar.
Posibilitatile pot continua,dar concluzia care pare ca se desprinde este aceea ca omul in sine are nevoie de suferinta pur si simplu ca un impuls pentru dezvoltarea acestuia.Desi suna fortat,aceasta este in esenta legea evolutiei,nu?"In natura,supravietuieste cel mai bine adaptat",iar adaptarea nu este rezultatul unor asa-numiti "factori de stres"de diferite intensitati?