Spui că "inteligenta tine de rationalitate iar emotionalul de irationalitate". Descoperiri recente (care au totuşi vreo 10-15 ani) arată că această viziune este una care nu are legătură cu realitatea. Iti recomand o carte, scrisa de Antonio Damasio, "Eroarea lui Descartes", care a făcut destulă vâlvă la apariţie. Uite o scurtă prezentare a ideii cărţii:
"In vara lui 1848, Phineas Gage, muncitor feroviar, sufera un accident teribil: in urma unei explozii, o bara metalica ii trece prin cap. Isi revine surprinzator, dar si mai surprinzatoare sunt efectele accidentului: fara sa piarda nimic din cunostintele si capacitatile pe care le avusese, firea lui Phineas Gage se schimba radical. Devine insensibil, pierde orice urma de afectivitate. In plus, e incapabil sa mai ia hotarari, iar viata lui se destrama.
Pornind de la acest caz clasic, Antonio Damasio analizeaza efectele lezarii lobului frontal al creierului si observa ca insensibilizarea afectiva e mereu insotita de disfunctii ale capacitatii de a rationa. Ipoteza lui Damasio, sustinuta de numeroase dovezi, e ca ratiunea se intemeiaza pe emotii si sentimente, cu alte cuvinte, ca nu exista o ratiune pura, rupta de celelalte functii ale creierului si de corp. Eroarea lui Descartes consta in distinctia arbitrara operata de filozoful francez intre minte si corp, eroare perpetuata de traditia culturala occidentala".
Dar să revin la întrebarea ta. Dupa cate stiu eu, Daniel Goleman este cel care a promovat acest concept, de inteligenţă emoţională, în cartea cu acelaşi nume. În esenţă, psihologul spune că IQ-ul este supraevaluat şi că degeaba eşti super-capabil într-un anumit domeniu dacă nu ai abilităţi de relaţionare cu ceilalţi, de autocontrol, de empatie etc.
Personal, când am citit cartea, nu mi s-a părut o aşa mare filozofie, pentru că fiecare am observat că nu este suficient în viaţă să ştii lucruri. Dacă nu te integrezi în colectiv, dacă nu-i înţelegi pe ceilalţi, dacă nu empatizezi - eşti lăsat de-o parte. În Vest conceptul a făcut furori şi încă face.
