Definiția din DEX e vagă pentru că însăși noțiunea este vagă. Cacofonie înseamnă doar „sunet neplăcut”, dar evident nu există o definiție clară a ceea ce înseamnă neplăcerea asta. Opusul cacofoniei este eufonia, adică „sunet frumos”. Dar cum definești precis ce este frumusețea sunetului? Nu poți, decît tot vag.
Definiția cacofoniei nu se limitează la secvenele de sunete ale vorbirii, deși la școală numai despre ele ni se spune. Tot cacofonie este și sunetul scos de o orchestră care nu și-a acordat bine instrumentele sau care cîntă fals, sunetul strident al unor sirene sau alarme, o hărmălaie de voci umane etc.
Chiar și cînd ne limităm la limbă, multă lume crede că doar combinațiile de sunete de tipul că-ca, ca-co etc. sînt cacofonii. Dar de fapt orice secvență de sunete care e greu de pronunțat sau de înțeles e tot o cacofonie, ca de exemplu calea lalelelor sau o țață țanțoșă. Vedeți și alte exemple la
http://ro.wikipedia.org/wiki/Cacofonie
Pentru a vedea dacă secvența „o întreagă galaxie” este o cacofonie, pronunțați-o și vedeți dacă vă e greu sau dacă sună neinteligibil. În ce mă privește, nu este o cacofonie, decît poate pentru o ureche extrem de sensibilă, deranjată de te miri ce.
Tot despre cacofonii, cîteva informații care v-ar putea fi utile:
- Contrar părerii generale, cacofonia nu este o greșeală de exprimare, ci doar eventual o stîngăcie estetică, dar de multe ori estetica nu are nici o importanță în vorbire (are uneori în poezii, în inscripții, în lozinci, în reclame etc.).
- Spre deosebire de români, alte nații nu se sinchisesc deloc de categoria asta de cacofonii prin care se formează cuvinte accidental. În orice limbă se pot forma accidental cuvinte cu înțeles neplăcut, dar din cîte știu eu numai la români există obsesia asta a cacofoniilor (lingviștii chiar folosesc termenul obsesie pentru a vorbi de fenomen).
- În scrierile tehnice, științifice, juridice etc., unde estetica nu contează, foarte mulți autori nu se sinchisesc deloc de cacofonii. Ei se concentrează pe conținutul textului, așa cum e și normal, nu pe fleacuri de formă.
- Cacofonia este, în ultimă instanță, în mintea celui care o depistează, nu în gura celui care o spune. Deci dacă pe Cutare îl deranjează cacofoniile, e vina lui. Soluția nu e ca alții să evite cacofoniile, ci ca el să nu le mai caute cu lumînarea.