Cînd spunem că particulele sînt emise una cîte una lumea înțelege greșit că se emit la intervale regulate de timp. De fapt condiția este ca la nici un moment în aparat să nu se afle mai mult de o particulă. Iar asta se realizează simplu, prin atenuare puternică.
Mai întîi se generează un flux de particule normal, care de obicei este mult mai intens decît e nevoie. Se calculează sau se măsoară cîte particule există simultan în aparat dacă fasciculul se introduce așa, neatenuat. Prin comparație cu cîte particule am vrea să fie în fascicul se stabilește în ce măsură trebuie să-i reducem intensitatea.
Apoi se iau filtre (care se construiesc diferit în funcție de specia de particulă) și se calibrează, adică se măsoară la fiecare filtru cît de mult absoarbe particulele respective. Apoi se alege o combinație de filtre care, suprapuse, realizează atenuarea dorită.
În felul ăsta putem, de exemplu, să atenuăm lumina soarelui pînă la nivelul la care într-un interferometru fotonii să zboare singuratici.
Pînă la urmă se face un compromis între eficiența experimentului și coincidențele accidentale ale particulelor. Oricît ai atenua fasciculul, probabilitatea de a avea două particule simultan în aparat nu coboară exact la zero, ci doar se apropie. Pe de altă parte, dacă reduci foarte mult intensitatea încît probabilitatea coincidențelor să fie cît mai mică, ai neplăcerea că experimentul va dura foarte mult, pentru că pînă la urmă pentru imaginea de interferență ai nevoie de un număr mare de particule, altfel e prea zgomotoasă. Compromisul se poate alege la nivelul la care chiar dacă o parte din particule zboară cîte două, totuși majoritatea particulelor care au compus imaginea de interferență au trecut prin aparat singure. Apoi dacă ai răbdare poți să reduci și mai mult intensitatea fasciculului, să rulezi experimentul pe o perioadă proporțional mai lungă și să verifici dacă obții aceeași figură.