În cadrul părţii a 3-a, ultima realizată până acum, a seriei "Bine aţi venit în Univers!", autorul vă invită la o călătorie fantastică alături de o rază de lumină, din fotosfera Soarelui şi până la limita universului cunoscut. Veţi avea ocazia să vedeţi cât de mare este cosmosul (video inclus).
"Bine aţi venit în Univers!" (2)
Călătoria începe în fotosfera Soarelui binecunoscut nouă, o stea albă din secvenţa principală, de clasă spectrală G2. Este una din cele aproximativ 100 de milioane de stele similare cu ea, dintr-o galaxie, Calea Lactee, care are în componenţă aproximativ 200 de miliarde de stele. Soarele este corpul ceresc central al Sistemului nostru Solar. În fiecare secundă, din regiunile exterioare ale Soarelui sunt emise cantităţi imense de energie sub formă de radiaţie, incluzând aici lumina şi vântul solar.
Pentru primele 10 secunde ale călătoriei noastră imaginare alături de o rază de lumină, care are deci loc la cea mai mare viteză posibil de atins în univers, cea a luminii, vom rămâne în interiorul coronei solare, un soi de atmosferă stelară formată din plasmă foarte încinsă, în unele regiuni temperatura sa depăşind un milion de grade Kelvin. Odată trecuţi de ea, urmează la rând planetele Sistemului Solar: călătorim aproximativ 3 minute până la prima staţie – Mercur. Aflată la o distanţă de aproape 3 ori mai mică faţă de Soare prin comparaţie cu Terra, pe Mercur anul durează puţin peste 3 luni terestre. Suprafaţa sa acoperită de cratere evocă imagini din adolescenţa foarte zbuciumată a Sistemului Solar. După vizita vremelnică de pe Mercur, continuăm pentru alte aproape 3 minute pentru a ajunge în dreptul Luceafărului - planeta Venus. Suprafaţa lui Venus poate fi cercetată doar cu ajutorul vehiculelor spaţiale speciale - roverele - ori utilizând tehnologia radar. Atât de densă e atmosfera lui Venus încât la suprafaţa planetei temperatura o depăşeşte pe cea de pe Mercur.
Peste alte 2 minute şi 20 de secunde ajungem în dreptul planetei Pământ, căminul spaţial al umanităţii, refugiul nostru în imensul ocean cosmic. Am călătorit până la acest moment 8,3 minute-lumină, adică în jur de 150 de milioane de kilometri. Data viitoare când veţi ieşi afară într-o zi însorită, amintiţi-vă că vedeţi Soarele aşa cum era cu mai bine de 8 minute în urmă. După alte aproximativ 4 minute şi jumătate ajungem în dreptul Planetei Roşii, ultima dintre planetele solide ale Sistemului Solar, o lume rece şi uscată. Cu mult timp în urmă însă, apa exista din belşug pe suprafaţa lui Marte: râuri, lacuri şi poate chiar mări de mici dimensiuni. Asta o transformă într-un loc foarte atrăgător pentru căutarea de urme de viaţă extraterestră care s-ar fi putut dezvolta acolo pentru ceva timp, înainte ca planeta să se usuce şi să-şi piardă cea mai mare parte a atmosferei. Marte va fi şi prima planetă extraterestră pe care oamenii vor pune piciorul, poate chiar înainte de sfârşitul secolului XXI.
Pe parcursul călătoriei noastre de o jumătate de oră până la Jupiter trecem prin centura de asteroizi, o colecţie de roci de forme ciudate, rămăse aici din perioada de formare a Sistemului Solar. Cea mai mare dintre acestea - Ceres - este o planetă pitică aflată la 23 de minute-lumină depărtare de Soare. Masa ei reprezintă o treime din masa totală a centurii de asteroizi. Pe măsură ce ne apropiem de zona gigantelor gazoase distanţele dintre planete continuă să crească. Ajungem în dreptul lui Jupiter, cu cele 63 de luni ale sale, la 20 de minute după Ceres. Urmează apoi o călătorie de 37 de minute până la Saturn, cu ale sale celebre inele. Inelele lui Saturn însele sunt foarte subţiri, având nu mai mult de 1 kilometru înălţime, dar lăţimea celor mai strălucitoare componente este comparabilă cu distanţa de la Pământ la Lună, adică în jur de 385000 de kilometri. După Saturn ne aşteaptă o călătorie de 80 de minute până la Uranus. Această lume verde-albăstruie are şi ea un set de inele, ca toate celelalte gigantele gazoase, dar acestea nu ies în evidenţă la fel de mult ca cele ale lui Saturn. Întregul sistem se roteşte în jurul Soarelui răsturnat pe o parte, din motive necunoscute. Ne aflăm acum la o distanţă de aproape 20 de ori mai mare de Soare decât este Pământul. Drumul de la Uranus până la geamăna sa albastră – Neptun durează încă o oră şi jumătate. Un singur vehicul spaţial a vizitat aceste lumi izolate, Neptun şi Uranus, şi anume Voyager 2 în 1986 şi, respectiv, 1989, trimiţând înapoi spre Terra o serie de imagini extraordinare.
După cele 8 planete principale ale Sistemului Solar, intrăm în Centura Kuiper, domeniul obiectelor transneptuniene. Cel mai cunoscut dintre acestea este planeta pitică Pluto, aflată la o distanţă de 78 de minute-lumină de Neptun. Nu este singură, însă, alături de ea fiind alte câteva sute de planete pitice, printre care Haumea şi Makemake, ascunzându-se, de asemeni, în această zonă îndepărtată, fiecare parcurgând propria orbită circumsolară în câteva sute de ani. Dincolo de Centura Kuiper ajungem la aşa-numitul "Disc Împrăştiat". Planeta pitică Eris orbitează în această regiune. Este puţin mai mare decât Pluto. Acest disc de obiecte ne acompaniază pe aproape toată distanţa până la heliopauză, graniţa cu spaţiul interstelar. Se consideră că Sistemul solar se întinde chiar şi dincolo de această limită, în teritorii neexplorate, continuând cu Norul Oort până la o distanţă de aproximativ 1 an-lumină de Soare. Acest nor care conţine, poate, peste 1 trilion de corpuri îngheţate, dacă există, este sursa tuturor cometelor de perioadă lungă.
După 1 an-lumină, am putea crede că am călătorit foarte mult, 1 an-lumină însemnând aproape 10 trilioane de kilometri, dar la scara tabloului cosmic vorbim doar de o tuşă vagă. Pentru a ajunge la cel mai apropiat sistem solar vecin, sistemul binar numit Alpha Centauri şi însoţitoarea acestuia, pitica roşie Proxima Centauri, ar trebui să călătorim alături de raza noastră de lumină pentru încă 3 ani şi 3 până la 5 luni. Folosind mijloacele de transport convenţionale disponibile în prezent, o asemenea călătorie ar dura mai bine de 40000 de ani. Dar vorbim doar despre cei mai apropiaţi vecini cosmici ai noştri. Marea majoritate a stelelor sunt la câteva ordine de mărime chiar mai departe de noi. Sistemul Solar se găseşte într-o galaxie spirală, o citadelă stelară care găzduieşte mai bine de 200 de miliarde de alţi aştri. Strălucirea vagă a numeroaselor stele luminează o panglică din cerul nopţii, odată considerată a fi formată din picături de lapte vărsate de zei. O numim Calea Lactee. De la punctul nostru de plecare, undeva în braţul spiral exterior Orion (Pintenul Local), între braţele Perseus şi Sagittarius, razei noastre de lumină i-ar fi necesari 25000 de ani pentru a ajunge în centrul sau la cea mai apropiată margine a discului galactic. Am putea călători în afara discului până la o galaxie vecină pitică relativ apropiată, care trece pe lângă Calea Lactee, Marele Nor al lui Magellan, dar am avea nevoie de aproximativ 160000 de ani pentru a ajunge acolo. Cea mai apropiată galaxie vecină de mari dimensiuni, Andromeda, este un adevărat monstru cosmic. Găzduieşte probabil în jur de 1 trilion de stele, iar razei noastre de lumină i-ar trebui 2 milioane şi jumătate de ani pentru a ajunge la ea în acest moment, dar peste câteva miliarde de ani Andromeda va fi îngrijorător de aproape de Calea Lactee, cu care va intra în coliziune în cadrul unei fuziuni galactice spectaculare.
Aceste două galaxii, Andromeda şi Calea Lactee, sunt poziţionate aproape de centrul Grupului Local, o familie de aproximativ 30 de galaxii şi galaxii pitice care se întind pe 10 milioane de ani-lumină. Acest grup este unul dintre cele peste o sută de grupuri şi roiuri de galaxii care fac parte din super-roiul Virgo. Pentru a străbate această grupare impresionantă de galaxii, raza noastră de lumină ar avea nevoie de 55 de milioane de ani. Ajunşi atât de departe de casă, putem admira acum Universul la scară cosmică. Viduri fără de sfârşit care se întind pe sute de milioane de ani-lumină şi care separă super-roiuri de galaxii, multe dintre acestea grupate în structuri cosmice masive precum Marele Zid, o pânză de galaxii care acoperă o suprafaţă de 500 de milioane pe 200 de milioane de ani-lumină. Mergând chiar şi mai departe în inima Universului, ni se dezvăluie obiecte care par a fi la 13 miliarde de ani-lumină distanţă, dar din cauza expansiunii continue a cosmosului, ştim acum că ele se găsesc la o distanţă de aproximativ 3 ori mai mare de noi. Raza noastră de lumină nu va putea ajunge deoarece ele se îndepărtează de noi mai repede decât le putem urmări. Dincolo de orizontul acesta vizibil aflat la 46 de miliarde de ani-lumină nu ştim deocamdată cât se mai întinde Universul. Dar este puţin probabil ca ceea ce putem observa noi să fie tot ceea ce există. Cum Universul se extinde cu o rată din ce în ce mai mare, procesul ar putea continua pentru totdeauna. În viitor, cosmologii vor fi poate capabili să măsoare dimensiunea totală a Universului, dar pentru moment nu putem exclude posibilitatea că se întinde la infinit: o întindere întunecată fără de sfârşit, cu miracole neştiute, aşteptând să fie descoperite.
Articolul de mai sus este adaptarea textului folosit în film.
Traducerea: Scientia.ro.
Videoclipul original este disponibil sub licenţa Creative Commons.
