Politehnica este numai aparent o banală staţie de metrou din inima Bucureştiului. Inaugurată în 1983, la prima vedere nu are nimic special. E ca oricare altă staţie de metrou. Într-o zi obişnuită este tranzitată de mii de persoane însă prea puţine cunosc prin ce anume se distinge staţia respectivă. Căci detaliul distinctiv de la Politehnica nu-l reprezintă nici denumirea simbolică, nici vreun obiectiv turistic din apropiere, ci tocmai plăcile de calcar cu care este pavat peronul.

 


Pentru ochiul nespecializat, este un calcar în nuanţe de roşu, frumos ornamentat. Pentru ochiul specializat sau mai degrabă informat, este vorba de un calcar special, care ascunde în structura sa o adevărată comoară fosiliferă, care datează de acum aproximativ 65 de milioane de ani – un sit paleontologic în miniatură, accesibil oricui are un interes în acest domeniu de cercetare.

Descoperirea mini-sitului, dacă se poate numi astfel, a făcut o oarecare vâlvă în anii ’90, când au şi apărut în presă ecouri ale cercetărilor care s-au făcut acolo. La momentul respectiv, se titra că staţia de la Politehnică este pavată cu fosile. De atunci, an de an subiectul este redeschis, însă din nefericire gradul de cunoaştere a valorii ştiinţifice pe care o reprezintă plăcile de calcar a rămas aproape neschimbat.

Ba mai mult, subiectul a fost într-atât de mult popularizat, încât conţinutul s-a denaturat destul de grav, atrage atenţia profesorul Mihai E. Popa, de la Facultatea de Geologie a Universităţii din Bucureşti. S-a scris astfel despre un ”ocean pietrificat”, despre „marmura” roşie, despre fosilele ”de-o vârstă cu dinozaurii”. Numeroşi jurnalişti amatori sau profesioniști s-au interesat despre secretul din subteran, însă prea puţini au înţeles despre ce este vorba.

 

 

În realitate, ceea ce vedem în pavajul de la Politehnică este urma unei biocenoze recifale generate de rudişti (bivalve marine dispărute în cretacicul târziu), imortalizată şi vizibilă cu ochiul liber, lucru extrem de rar întâlnit în lume, un caz probabil unic în Europa prin densitatea şi diversitatea fosilelor de organisme existente.

În primul rând, atrage atenţia profesorul, materialul din care sunt confecţionate plăcile nu este marmură, ci calcar, penru că marmura reprezintă un calcar metamorfozat.

După toate probabilităţile, materia brută din care au fost confecţionate dalele a fost extrasă dintr-o carieră din comuna Săvădisla, judeţul Cluj. S-a săpat în cariera respectivă fără a se cunoaşte că aceasta conţine un întreg recif de rudişti. Au existat unele controverse în privinţa originii materiei prime, iar Metrorex nu a deschis încă arhivele pentru a regăsi concret locul de extracţie. Dar există totuşi certitudinea că locul de provenienţă sunt Munţii Gilău, după tipul calcarului, după culoarea roşiatică şi după conţinutul lui fosilifer.

De altfel, spune profesorul, locul de provenienţă ar constitui principala problemă a cercetătorilor. Căci vârsta se cunoaşte cu exactitate, speciile respective indicând cretacicul superior, după morfologia caracteristică , după modul de creştere (vertical) şi după gruparea lor (în buchete, dar sunt vizibile şi „covoare”).

Concret, ansamblul de faună marină ilustrat în plăcile respective este alcătuit din mai multe genuri de rudişti, cel mai des întâlnite fiind genurile Vaccinites şi Hippurites, precum şi gastropode (Nerinea), alge roşii (rodofite, formând concreţiuni calcaroase numite rodolite), stromatolite sau corali. În plus, indivizii sunt grupaţi compact şi dens, iar gradul de conservare este perfect, permiţând o analiză detaliată şi de precizie.

Ansamblul adus şi conservat  la Politehnica a fost extras din mai multe zone ale carierei şi distribuţia formelor marine permite alcătuirea unei imagini de ansamblu a întregului recif. Unul din aspectele extrem de importante din punct de vedere ştiinţific îl constituie identificarea mai multor generaţii de rudişti şi modul de generare al bioconstrucţiei recifale. Astfel, pe unele plăci se observă chiar şi câte trei generaţii din genul Hippurites, crescute unele peste altele, prezente în staţie secţionate longitudinal, oblic sau transversal.

De asemenea, ansamblul este deosebit de ofertant (dacă se poate spune aşa) pentru că diferitele specii de rudişti sunt redate în secţiune longitudinală, oblică sau transversală, ceea ce permite identificarea mai precisă a speciilor. Un rol aparte îl constituie faptul că prin procesul de polizare, detaliile anatomice ale indivizilor secţionaţi sunt şi mai bine puse în valoare, mai ales prin contrastul puternic între calcarul roşu şi nuanţa albă a fosilelor respective.

Exemplarele de Hippurites şi Vaccinites (pentru ca acestea sunt majoritare) sunt surprinse cel mai adesea în poziţie dreaptă, mai rar culcată. Diferenţa dintre cele două constă în aceea că specia Hippurites are dimensiuni mai reduse, iar dentiţia lor este diferită. În ce priveşte gruparea lor, se găsesc cel mai adesa unul lângă altul, în covoare şi mai rar în buchete.

 

 

Putem admira valvele inferioare ale rudiştilor, alungite, cu nişte cavităţi destul de mari şi striaţii specifice. Apoi este cea de-a doua valvă, cea superioară, mai mică şi cu o formă aproximativ circulară, la care se distinge foarte bine dentiţia.

În două sau trei situaţii avem reprezentarea unor gasteropode (Nerinea) în secţiune longitudinală, unde alcătuirea interioară a cochiliei este foarte bine evidenţiată, cu turele de spiră caracteristice.

Aceste genuri de bivalve, spune profesorul Mihai E. Popa se mai numesc şi bivalve aberante, din cauza asimetriei valvelor lor, precum şi a modului de creştere, pe verticală (aspect vizibil şi în pavajul din subteran).

Având la dispoziţie toate aceste observaţii, profesorul Mihai E. Popa a reuşit chiar să reconstruiască grafic ansamblul de rudişti pentru a oferi o reprezentare concretă şi completă, tridimensională a acestuia.

Se pot deduce trei zone ale recifului de rudişti. În primul rând e vorba de existenţa unor grupuri nefragmentate de Hippurites şi Vaccinites, surprinse in situ, în poziţie verticală. Acestea alcătuiesc corpul principal al recifului, în special zona centrală. În al doilea rând este vorba despre aceleaşi genuri, însă în poziţie oblică, uneori orizontală, mai ales spre lateralele sau marginile bioconstrucţiei. În al treilea rând, se poate identifica o zonă externă a recifului, cu fragmente de cochilii. Aglomerarea de Hippurites şi Vaccinites este de altfel motivul pentru care reciful a fost atât de bine prezervat. Şi asta pentru că rudiştii au fost singurele organisme constructoare de recifi, cu excepţia coralilor. Aceleaşi specii au avut şi un rol dominant în ansamblu, iar prezenţa lor indică faptul că mediul în care s-au dezvoltat nu a permis formarea unui recif propriu-zis de corali, dar a favorizat dezvoltarea prolifică a rudiştilor (fiind vorba de un mediu marin mai încărcat cu suspensii detritice).

Nu în ultimul rând, în plăcile din pavaj se mai pot vedea fragmente de alge roşii calcaroase (de rodolite fragmentate), dar în cantităţi nesemnificative.

Trebuie menţionat că ocurenţa fosilelor marine în plăcile de calcar decorative nu este o excepţie. De altfel, explică profesorul, toate staţiile de metrou din Bucureşti sunt placate cu dale de calcare ce conţin fosile din diverse perioade de timp geologic. Din păcate, gradul de conservare, densitatea şi vizibilitatea lor sunt mai reduse şi ele nu prezintă un interes deosebit. În schimb, staţia de la Politehnica oferă un întreg ansamblu, perfect conservat în dalele ce plachează staţia.

Dincolo de amănuntele tehnice sau de detaliile de decor, staţia de la Poli rămâne un important izvor de informaţii pentru pasionaţii de Paleontologie (specialişti sau începători). După cum menţionează şi profesorul Mihai E. Popa, plăcile de marmură din subteran au o triplă importanţă: una ştiinţifică prin bioconstrucţia recifală de rudişti conservată extraordinar de bine, care oferă informaţii preţioase despre condiţiile de paleomediu în care au trăit speciile respective, in situ; una didactică, pentru că speciile se pot observa şi studia cu ochiul liber; şi una estetică-turistică, de promovare.

La care, spune profesorul, s-ar putea adăuga şi un aspect filosofic, pentru că privitorul are ocazia să contemple în subteran nişte organisme cu o longevitate extraordinar de mare în timp geologic. Rudiştii, ca grup special de moluşte bivalve, s-au dezvoltat şi au evoluat pe parcursul a aproximativ 95 de milioane de ani, iar cei de la Politehnică, fiind din ultima etapă a Cretacicului (Maastrichtian sau Cretacic terminal), reprezintă ultimii lor reprezentanţi şi au o vârstă de aproximativ 65 de milioane de ani.

Rudiştii de la Politehnica au dispărut în timp ce îşi construiau propriul recif, o dată cu marea extincţie (dispariţie în masă) de la sfârşitul Mesozoicului. Odată cu ei, dispar dinosaurii, amoniţii (moluşte cefalopode) şi multe alte grupe de organisme tipic mesozoice, extincţia lor fiind generată de un impact meteoritic major (Chicxulub, în Yucatan) şi de efuziuni vulcanice majore (Podişul Deccan, India). Comparativ cu rudiştii, omul există pe Pământ de „doar” 200 de mii de ani, avem astfel în faţă un fel de memento mori pentru specia umană, un grup de nevertebrate marine cu un asemenea succes evolutiv şi o asemenea longevitate dispare instantaneu în marea extincţie de la sfârşitul Cretacicului.

Cercetările continuă în subteranul staţiei de metrou, unde an de an se desfăşoară lucrări practice cu studenţi de la Geologie, Geografie şi Biologie – desigur profitându-se de faptul că această bioconstrucţie unică de rudişti se află la îndemână.

Tot omul este, aşadar, cel care a readus la viaţă colonia de rudişti de la Politehnica. Din acest punct de vedere, posibilităţile de promovare a comorii din subteran sunt multiple (panouri informative care să conţină o descriere a formelor de viaţă din Cretacicul târziu),  reconstruirea tridimensională a recifului şi chiar vitrine cu exemplare aduse din aceeaşi zonă de unde au fost extrase speciile existente.

Până când acest proiect va fi pus în aplicare – căci va mai dura, cu toate că „materia primă” este la îndemână – exemplare de rudişti pot fi admirate şi în sediul Facultăţii de Geologie şi Geofizică. Etajul al doilea al facultăţii adăposteşte una din marile colecţii de Paleontologie din Europa, cea mai mare din ţară.

Sînziana Mihalache este stagiar la Biroul de Relații Publice și absolventă a Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan din cadrul Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București.
Articolul preluat de pe topub.unibuc.ro cu acordul editorului


Dacă găsiţi scientia.ro util, susţineţi site-ul printr-o donaţie.

Găzduire 2019: 485 €. Donat: 106.55


PayPal ()
CoinGate Payment ButtonCriptomonedă
Susţine-ne pe Patreon!