Iq. InteligentaDin păcate, chiar şi după un secol şi jumătate de testări şi decenii de neuroştiinţă, tot nu poţi dovedi că eşti inteligent. Incapacitatea noastră de a defini una din trăsăturile de bază ale umanităţii a condus la nişte idei destul de ciudate legate de inteligenţă.

 

 


Acest lucru ar putea, în ultimă instanţă, să compromită chiar şi crearea unei inteligenţe artificiale puternice.

Testele de inteligenţă

Unele din primele teste de inteligenţă standardizate, numite „Examinările Imperiale”, au fost create acum mai mult de 1500 de ani în China. Timp de mai mult de un mileniu, guvernul şi-a ales funcţionarii regionali bazându-se pe priceperea lor în cinci domenii de bază ale cunoaşterii, inclusiv artele, dreptul şi strategia militară. Unii istorici numesc asta primul efort al unui stat de a crea o meritocraţie, deşi sigur că mulţi dintre cetăţeni considerau aceste teste ca fiind nedrepte şi credeau că ele favorizează elitele.

Poate cea mai faimoasă ”măsură” a inteligenţei este aşa-numitul test IQ, care constituie, de fapt, un termen cuprinzător care desemnează o întreagă paletă de teste care au fost folosite încă de la începutul secolului al XX-lea pentru a testa oamenii în diverse domenii  - unele dintre ele legitime (cum ar fi, de exemplu, competenţa mintală de a servi în armată), altele profund ilegitime (cum ar fi testele care verificau dacă femeile de culoare cu un venit scăzut ar trebui să fie sterilizate). Acum mai mult de un secol, sintagma „coeficient de inteligenţă” era folosită în aceeaşi măsură de educatori şi de eugenişti, în mare parte ca mod de a caracteriza dizabilităţile de dezvoltare (numite „retardare” în limbajul vremii).

Sigur că testele IQ s-au schimbat mult de atunci, însă sistemul de evaluare de bază rămâne acelaşi. 100 reprezintă media şi 95% din populaţie se va încadra între cele două deviaţii standard ale acesteia, astfel că 95% din populaţie va avea un IQ cuprins între 70 şi 130. Cum se măsoară IQ-ul? Ai fi surprins de diversitatea ideilor. În general, în zilele noastre, testele IQ se concentrează asupra abilităţilor verbale, însă în prima parte a secolului al XX-lea ele se concentrau şi asupra abilităţilor non-verbale. Majoritatea testelor măsoară ceea ce psihologul american Louis Leon Thurstone caracteriza drept „înţelegere verbală, fluenţă a cuvintelor, uşurinţa în domeniul cifrelor, vizualizare spaţială, memorie asociativă, viteză perceptuală, judecată şi inducţie”.

Există multe tipuri de teste IQ. Puteţi face câteva aici.

Numeroase studii – fiecare dintre ele criticat la un momentan dat – asociază un IQ mare cu tot felul de indici, începând cu notele bune obţinute la şcoală şi cu succesul din punct de vedere economic şi până la longevitate. IQ-ul scăzut a fost asociat cu delictele. În ultimii ani, acesta a fost asociat şi cu rasismul, lucru destul de ironic dacă ne gândim la faptul că unii dintre primii adepţi ai testelor IQ au fost eugeniştii.

Puţini ar contesta faptul că IQ-ul pare să măsoare abilitatea unei persoane de a se descurca bine la testele standardizate, o capacitate asociată adesea cu obţinerea de note bune şi cu respectarea legii. Iar aceste trăsături pot ajuta o persoană să facă o facultate şi să aibă o slujbă proprie clasei mijlocii. Dar este „succesul” acelaşi lucru cu a fi deştept? Mulţi ar spune că nu.


Alte tipuri de inteligenţă

IQ-ul nu măsoară lucruri precum morala. Nu măsoară nici inteligenţa emoţională, definită, de obicei, drept abilitatea de a-ţi controla impulsurile, de a empatiza cu ceilalţi şi de a crea legături sociale. De asemenea, el nu pare să înglobeze acea calitatea inefabilă cunoscută drept genialitate, care nu are absolut deloc de- a face cu păstrarea unei slujbe respectabile, respectarea regulilor şi crearea de lucrări de o importanţă durabilă.

Astăzi, oamenii de ştiinţă din domeniul cognitiv încearcă să identifice calităţile mintale pe care le posedă cei pe care Malcolm Gladwell îi numeşte ”cei din afară”, ale căror abilităţi ar putea să nu fie detectate de un test IQ. În cartea sa, ”Despre inteligenţă” (On intelligence), Jeff Hawkins susţine că predicţia este cheia inteligenţei. Prin aceasta, el vrea să spună că oamenii care pot prezice cu exactitate rezultatele oricărei situaţii – de obicei ”modelând” diferite scenarii în minte – sunt cei mai deştepţi. El vrea, de asemenea, să spună ceva mai important, şi anume că o parte din ceea ce face creierul uman unic este abilitatea de a realiza acest tip de modelare predictivă.

Într-o carte fascinantă numită ”Noul creier executiv : lobii frontali într-o lume complexă” (The New Executive Brain: Frontal Lobes in a Complex World), neurologul Elkhonon Goldberg desfiinţează miturile noastre legate de felul în care funcţionează creierul bucată cu bucată – inclusiv miturile legate de ceea ce reprezintă ”inteligenţa”. El descrie o cercetare realizată asupra ”dezvoltării morale” şi a lobilor frontali ai creierului. Această cercetare sugerează că dezvoltăm un sens al binelui şi al răului, precum şi capacitatea de a ne controla impulsurile, în primele luni de viaţă – în întregime ca rezultat al contactelor sociale pe care le avem cu oamenii din jurul nostru. Acest contact social ne schimbă literalmente structura cortexului frontal. Oamenii privaţi de contact în aceste luni formative cruciale pot fi mai vulnerabili la tulburările mentale legate de controlul impulsurilor şi ar putea fi predispuşi să comită acte antisociale precum minţitul sau abuzarea altor oameni.

Iar acestea sunt doar câteva din modurile în care gânditorii au definit inteligenţa.

Dacă luăm în considerare abilităţile morale, emoţionale şi predictive, trebuie să admitem faptul că oamenii deştepţi nu se pricep doar să îşi amintească numere şi să învârtă forme în minte. Ei sunt şi foarte bine adaptaţi din punct de vedere social şi sensibili din punct de vedere moral, luând decizii bazându-se pe modelarea raţională a posibilelor rezultate. Desigur, avem dovezi clare că oamenii pot fi foarte înzestraţi şi, în acelaşi timp, incapabili să plănuiască orice. Şi, cu siguranţă, am întâlnit cu toţii oameni care sunt fără urmă de îndoială deştepţi, dar stângaci în societate.

Inteligenţa artificială

Ţinând cont de faptul că încă nu ne putem pune de acord asupra a ceea ce reprezintă inteligenţa umană, cum vom putea vreodată să inventăm inteligenţa artificială (IA)? Unii, printre care şi filozoful John Searle, ar spune că pur şi simplu nu vom avea niciodată ceea ce el numeşte o IA ”puternică”, adică o IA echivalentă cu cea a creierului uman (IA ”slabă” este ceea ce face Google atunci când completează automat termenii căutării). Searle afirmă că diferenţa principală dintre omeni şi computere este aceea că oamenii înţeleg sensul şi implicaţiile limbii (semantică), în timp ce o maşinărie poate înţelege doar structura limbii (sintaxa).

Se ştie că el a creat un experiment de gândire numit ”Camera chinezească”, în cadrul căruia a comparat un computer cu o persoană vorbitoare de engleză, folosind un set de reguli pentru a pune laolaltă ideogramele chinezeşti într-o ordine care să aibă sens. Deşi ar fi părut că această persoană ştia chineză, tot ce ştia ea, de fapt, era cum să alăture ideogramele.

Oamenii precum Hawkins, autorul cărţii ”Despre inteligenţă”, l-ar contrazice pe Searle, aşa cum ar face-o şi Marvin, Minsky şi alţi partizani ai IA puternice. Ei cred că o IA echivalentă minţii umane ar putea fi inventată şi fiecare dintre ei îşi susţine convingerea definind inteligenţa într-un mod care ar putea fi în cele din urmă transpus în siliciu.

Alan Turing, un pionier în domeniul computerelor, a inventat ceea ce poartă astăzi numele de Testul Turing, pentru a distinge între inteligenţa artificială şi cea umană. Ideea sa optimistă în 1950 era aceea că odată ce o maşinărie va trece testul, vom avea o maşinărie ”gânditoare”. De atunci, mai multe programe au trecut testul (inclusiv, recent, un PNC (personaj non-jucător) într-un joc video) şi totuşi nimeni nu a considerat asta drept momentul în care IA ”s-a dezlănţuit”.

În ultimă instanţă, este posibil să nu avem niciodată o IA puternică, nu din cauză că nu am inventat un computer inteligent, ci pentru că nimeni nu se poate pune de acord asupra a ceea ce reprezintă cu adevărat inteligenţa.



Traducere de Ana Dumitrache după you-may-never-be-able-to-prove-that-you-are-smart.