Puteri supraomenestiAuzim despre fapte supraomeneşti ale unor oameni aflaţi în situaţii limită, despre care se spune că au găsit puteri fizice nebănuite în acele momente. Dar este oare corpul omenesc capabil de aşa ceva? Ar putea o mamă disperată să ridice o maşină pentru a-şi salva copilul?

 

 

 

Astăzi vă vom împărtăşi poveşti eroice despre fapte supraomeneşti ale unor oameni aflaţi în situaţii limită, despre care se spune că au găsit puterea fizică incredibilă de a ridica o maşină de pe victima unui accident, de a mişca bolovani uriaşi sau de a ţine cu o singură mână o galerie în curs de prăbuşire pentru a le permite celorlalţi mineri să scape. Sunt astfel de relatări adevărate? Există multe anecdote ce susţin ideea, dar haideţi să judecăm din punct de vedere al faptelor dacă este sau nu cu adevărat posibil ca o persoană încărcată cu adrenalină să obţină o putere temporară masivă.

În terminologia adecvată, o astfel de mărire temporară a puterii fizice este numită forţă isterică. Poveştile prezintă în general o persoană ce ridică o maşină de pe o altă persoană. Într-un caz din Colorado din anul 1995, un ofiţer de poliţie a ajuns la locul unui accident în care fusese implicată o singură maşină, un Chevy Chevette ce ajunsese deasupra unui bebeluş şi se scufundase în noroi. Ofiţerul a ridicat maşina, iar mama a scos fetiţa. În 2009, un bărbat din Kansas a ridicat un Mercury sedan de pe o fată în vârstă de 6 ani ce rămăsese blocată sub acesta când maşina dăduse cu spatele direct deasupra ei. În 1960, o mamă din Florida a ridicat un Chevy Impala pentru a îi permite unui vecin să îi scoată de sub maşină fiul, ce rămăsese blocat sub aceasta din cauza ruperii cricului în timp ce lucra la ea. Există chiar cazul în care elicopterul MD 500D din Magnum, P.I., s-a prăbuşit în anul 1988, blocând pilotul sub o apă de mică adâncime; prietenul său voinic (poreclit Tiny – Micuţul) a alergat acolo şi a ridicat elicopterul cântărind o tonă suficient ca pilotul să poată fi scos. Şi, bineînţeles, lista continuă, şi continuă, şi continuă.

În fiecare dintre aceste cazuri, mecanismele cu pârghii sau flotabilitatea au jucat probabil un rol în reducerea magnitudinii faptelor la ceva mai credibil. Şi chiar şi la ridicarea multor maşini cu câţiva centimetri, mult din masa acestora este susţinută de arcurile de suspensie ale acestora. Dar scopul nostru nu este să demitizăm vreuna dintre aceste poveşti. Majoritatea sunt anecdotice şi, în mod interesant, nereproductibile; în multe cazuri, persoana ce a avut puterea supraomenească a încercat şi altă dată doar pentru a descoperi că nu putea să repete isprava. Pe scurt, ne confruntăm cu o gamă respectabil de largă de dovezi anecdotice ce sugerează că în momente de criză, pericol sau teamă, unii oameni au abilitatea de a manifesta temporar o putere fizică supraomenească.

Principala explicaţie se bazează pe adrenalină. Adrenalina, numită şi epinefrină, figurează adesea în ceea ce este numit popular răspunsul de tip "luptă sau fugi". Stresul brusc, precum în cazul unei iminente lupte ori unei alte situaţii periculoase, stimulează sistemul nervos simpatic să inducă răspunsul "luptă sau fugi", numit uneori hiperexcitabilitate sau răspuns la stres acut. Este o modalitate prin care corpul se pregăteşte pentru a reacţiona la vătămarea fizică, nu foarte diferit de a striga "Poziţie de luptă!" la bordul unei nave de război. Glandele suprarenale eliberează adrenalină în sânge şi, pe măsura ce aceasta se împrăştie în corp, afectează diferitele ţesuturi în moduri diferite. Căile respiratorii se relaxează pentru a maximiza capacitatea respiratorie şi metabolismul creşte. Muşchii intră în glicoliză, care produce molecule cu energie mare, alimentându-i astfel pentru activităţi ieşite din comun. În timp ce alimentarea cu sânge a muşchilor creşte, cea a extremităţilor vulnerabile scade. În creier se produce dopamină pe post de calmant natural. Vederea periferică se transformă în vedere de tip tunel pentru a minimiza distragerea atenţiei. Reflexele şi timpul de reacţie se îmbunătăţesc. Funcţiile non-critice precum digestia şi funcţia sexuală încetinesc sau chiar se opresc.

Toate acestea sunt fapte. Dar ce înseamnă asta pentru noi, mai exact? Vorbim de o îmbunătăţire minoră a abilităţilor, precum se pare că e cazul sau de o creştere semnificativă a capacităţii noastre fizice, cu un factor imens de trei, cinci sau chiar zece ori? Din fericire, acest lucru a fost studiat.

Să privim un astfel de caz, când un Camaro a călcat un biciclist în Arizona în 2006. Super-eroul a fost Tom Boyle, care a ridicat o parte a maşinii ce cântarea peste 1300 de kg până când roţile nu mai atingeau pământul. Ce este interesant în acest caz este că Tom Boyle este un halterofil. Este un tip uriaş şi cunoştea exact masa pe care o putea ridica: 320 de kg. Recordul mondial la acel moment era de 460 de kg. Niciunul dintre numere nu ar fi suficient pentru a ridica două din roţile Camaroului.

După cum este explicat în cartea lui Jeff Wise intitulată Frică Extremă, secretul halterofililor precum Tom Boyle a fost cel puţin în parte descifrat de Vladimir Zatsiorsky, un specialist în biomecanică de la Penn State, care şi-a publicat rezultatele în cartea sa, Ştiinţa şi Practica Antrenamentului de Forţă. Zatsiorsky foloseşte trei numere pentru a descrie potenţialul de ridicare al unui atlet. Cel mai mare este forţa absolută, care este maximul teoretic susţinut de fibrele musculare, tendoanele şi oasele unei persoane. Acest număr nu poate fi niciodată depăşit şi, realist vorbind, nu poate fi niciodată atins cu adevărat. Cel mai mic este forţa maximă, care reprezintă maximul pe care îl poţi ridica prin efort conştient, într-o sală de antrenament sau alte locuri special amenajate. Conform cercetării lui Zatsiorsky, puterea maximă a persoanelor obişnuite este doar în jur de 2/3 din forţa lor absolută. Aceasta înseamnă că, în cazul unei persoane ce poate ridica 91 de kg, 136 de kg este maximul teoretic pe care îl poate atinge din punct de vedere al fizicului ei. Ţesuturile nu ar permite mai mult de atât, oprind persoana respectivă de la a ridica ceva în plus, indiferent de ce reacţie de tip "luptă sau fugi" ar apărea.

Cu toate acestea, în cazul halterofililor antrenaţi ce ridică atât cât pot în fiecare zi, acest număr este mai mare, în jur de 80%. Luând în calcul exemplul lui Tom Boyle, ce putea ridica 320 de kg, calculăm că 400 de kg este maximul pe care corpul său l-ar fi putut atinge înainte de a se produce o cădere structurală a organismului.

Dar, a descoperit Zatsiosky, aici devin interesante lucrurile. Undeva între forţa maximă şi forţa absolută este o valoare de mijloc ce se manifestă atunci când corpul trece în modul competiţie. Răspunsul de tip "luptă sau fugi" apare de asemenea în cazul presiunii exercitate de o competiţie. Anumite studii au descoperit chiar că strigătele de încurajare adresate competitorilor pot îmbunătăţi prestaţia fizică a acestora. Zatsiorsky a măsurat forţa unor atleţi ca atingând 92% din forţa absolută a corpului lor în timpul celor mai intense dintre competiţii. Aceasta explică de ce recordurile mondiale sunt adesea stabilite la Olimpiadă; nu există un loc şi un moment unde presiunea asupra atleţilor să fie mai mare.

Dacă Tom Boyle se afla sub o asemenea presiune, şi este mai mult decât probabil că moartea iminentă a unui tânăr este mai stresantă decât posibilitatea victoriei la un concurs, ar fi putut ridica poate 360 de kg. Dar încă nu este suficient pentru a ridica de la pământ două dintre roţile maşinii. Indiferent ce inspiraţie, stare mentală sau val de adrenalină l-ar cuprinde, a ridica cu mult mai mult decât atât s-ar fi soldat cu "defecţiuni structurale" alee organismului lui Boyle, iar maşina ar fi căzut şi ar fi strivit tânărul biciclist.



Din păcate pentru istorioara noastră, tragem concluzia că întâmplarea nu a avut loc întocmai cum a fost relatată. Poate că, de fapt, ambele roţi nu au părăsit solul şi suspensiile au făcut parte din treabă. Poate că Boyle a ridicat de spatele mai uşor al maşinii şi nu de partea mai grea. Poate că maşina era înclinată în aşa fel încât s-a manifestat un efect de pârghie, uşurând ridicarea acesteia. Ori de câte ori astfel de evenimente rare sunt filmate, astfel de avantaje sunt mereu prezente. Când s-a spus despre Tiny că ridicase elicopterul, este destul de clar că el doar a legănase aparatul de zbor care era căzut pe o parte pe malul accidentat al unui râu.

Aşadar, atunci când studiem din punct de vedere ştiinţific ideea că situaţiile periculoase pot duce la manifestarea unei forţe supraomeneşti, aflăm că aceasta este doar parţial adevărată. Răspunsul de tip "luptă sau fugi" poate într-adevăr să ajute la depăşirea capacităţilor normale, dar factorul de multiplicare este limitat; şi nu unul suficient pentru a justifica percepţia comună asupra acelor poveşti extraordinare.

Dar răspunsul de tip "luptă sau fugi" nu este singurul capabil de a mări capacităţile fizice disponibile. Există alte astfel de povesti similare ce nu au nimic de-a face cu ridicarea unei maşini de pe victima unui accident. Un astfel de exemplu este cel al criminalilor ce fug de poliţişti, luptându-se cu oamenii cu o aparentă invincibilitate, combătând atacurile şi, în cele din urmă, reuşind să scape. Drogul ilegal PCP este uneori oferit ca şi explicaţie, care poate într-adevăr să fie una bună. Unul dintre multele efecte psihologice ale PCP este un sentiment de forţă foarte puternic, iar printre efectele sale fiziologice se numără blocarea durerii. Pune lucrurile cap la cap şi vei constata că un cretin ce s-a drogat cu PCP poate face cam orice. Nu va avea cu adevărat o forţă fizică mai mare, dar va crede că o are; drept rezultat, astfel de clovni sfârşesc de multe ori cu o groază de răni auto-provocate, uneori ajungând chiar să se sinucidă.

Astfel de droguri au fost de asemenea oferite drept explicaţie pentru comportamentul unor grupuri precum fanaticii Norse, nişte trupe de şoc Vikinge ce luptau precum animalele sălbatice înfuriate, impasibili la durere şi dispreţuitori faţă de răni. Unii cercetători au sugerat că fanaticii s-ar fi putut droga cu ciuperci halucinogene înainte de a merge la luptă, precum luptătorii Zulu. O altă teorie afirmă că aceştia ar fi putut pur şi simplu să se îmbete foarte tare, lucru care însă ar fi rezultat probabil într-o prestaţie scăzută în luptă. Este, de asemenea, posibil ca fanaticii să-și fi autocauzat această frenezie, și, combinată cu răspunsul de tip "luptă sau fugi" în faţa iminentei lupte, ei să fi căpătat într-adevăr abilități fizice crescute.

Dovezi anecdotice sugerează că anumite cazuri de electrocutare ar fi făcut ca oamenii să străbată camera în mod involuntar, posibil pentru că electricitatea activează muşchii. Dacă ar fi adevărate, ele ar susţine ideea că structura scheletică şi musculară este într-adevăr capabilă de a depăşi forţa absolută măsurată de Zatsiorsky. Dar acest lucru nu este doar nedovedit (şi evident netestat), dar este şi o teorie incompletă. Dacă un astfel de lucru s-a întâmplat, nu există nicio dovadă că a avut loc fără răni permanente asupra muşchilor şi a tendoanelor.

Abilitatea de a avea puteri supraomeneşti, chiar şi temporar, este o posibilitate atât de fascinantă încât majoritatea ne dorim ca aceste istorisiri să fie reale. Şi multe dintre ele sunt probabil adevărate până la un anumit punct, doar exagerate, relatate în mod eronat sau chiar interpretate greşit de martori; aşadar nu sunt, din păcate, confirmarea puterilor supraomeneşti la care visăm noi. Este un domeniu de cercetare extrem de intrigant, cu un scop atractiv. Dar este un scop pe care îl vom atinge doar dacă depăşim stadiul versiunilor relatate popular ale poveştilor şi ne preocupăm să aflăm ce se întâmplă cu adevărat.




Textul reprezintă traducerea articolului Superhuman Strength during a Crisis, publicat de skeptoid.com.
Traducerea: Anca Negulescu


Dacă găsiţi scientia.ro util, sprijiniţi-ne cu o donaţie.


PayPal ()
CoinGate Payment ButtonCriptomonedă
Susţine-ne pe Patreon!