creier"Pământul are graniţele sale, dar prostia umană este fără limite" scria Gustave Flaubert. Flaubert era aproape obsedat de această problemă a prostiei semenilor. Scrisorile către Louise Coet, poeta franceză care i-a inspirat  romanul "Doamna Bovary", sunt mărturie.

 

 

 

Acestea sunt presărate de fulminaţiile pline de culoare la adresa confraţilor săi atinşi de stupiditate. El vedea prostia peste tot, de la bârfele  leneşilor preocupaţi de toate nimicurile din clasa mijlocie, la cursurile academicienilor. Nici măcar Voltaire nu a scăpat de ochiul său critic.  Consumat de această obsesie, Flaubert şi-a dedicat ultimii ani de viaţă colecţionării a mii de exemple care aveau să alcătuiască un fel de enciclopedie a prostiei.  A murit înainte de finalizarea acestei opere, iar unii au atribuit moartea sa subită la vârsta de 58 de ani frustrărilor pricinuite de munca de cercetare pentru această carte.

O documentare despre gradul prostiei umane ar putea părea în sine  o muncă de nebun, ceea ce explică de ce studiile privind intelectul uman  au tins să se concentreze pe nivelul cel mai ridicat din spectrul inteligenţei. Cu toate acestea chiar întinderea acestui spectru ridică multe întrebări bizare. Dacă a fi deştept este un avantaj atât de copleşitor, de exemplu, de ce nu suntem cu toţii inteligenţi în mod uniform? Sau a fi inteligent prezintă unele obstacole, care îi avantajează uneori pe gânditorii mai leneşi? Şi de ce chiar şi cei mai inteligenţi oameni sunt uneori înclinaţi spre prostie?

Se pare că măsurătorile noastre obişnuite pentru inteligenţă – în special IQ-ul – au foarte puţin de a face cu acele comportamente ilogice şi iraţionale care îl înfuriau atât de mult pe Flaubert. Poţi fi într-adevăr foarte inteligent şi în acelaşi timp foarte prost. Prin înţelegerea factorilor care îi determină pe oamenii deştepţi să ia decizii proaste începem să clarificăm cele mai mari catastrofe ale societăţii, inclusiv criza economică. Mai surpinzător, cele mai recente cercetări sugerează moduri prin care poate fi evitată o stare care ne poate afecta pe toţi. Ideea că inteligenţa şi prostia sunt pur şi simplu capetele opuse ale unui singur spectru, este  surprinzător de modernă. Erasmus, teologul renaşterii a pictat Prostia – sau Stultitia în latină – ca pe o entitate distinctă, născută din zeul bogăţiei şi din nimfa tinereţii; alţii au văzut-o ca pe o combinaţie între vanitate, încăpăţânare şi  imitaţie. De abia pe la mijlocul secolului al XVIII–lea prostia a început să fie confundată cu inteligenţa mediocră, spune Matthijs van Boxsel, un istoric olandez care a scris multe cărţi despre prostie. ”Cam la acea vreme, burghezia s-a ridicat la putere şi raţiunea a devenit noua normă odată cu Iluminismul”, spune el. ”Ceea ce a făcut ca fiecare om să fie responsabil de propria soartă”.

Încercările moderne de a studia variaţiile abilităţii umane tind să se concentreze pe teste IQ care etichetează cu un sigur număr capacitatea mentală a cuiva. Sunt poate cele mai recunoscute măsurători ale raţionamentului abstract, spune psihologul Richard Nisbett de la Universitatea Michigan din Ann Arbor. ”Dacă aveţi un IQ de 120, vă este foarte uşor să faceţi calcule. Dacă este 100, aveţi capacitate de învăţare, dar trebuie să fiţi motivaţi şi să munciţi foarte mult,  Dacă IQ-ul dumneavoastră este 70, nu aveţi nicio şansă să deprindeţi capacitatea de a calcula.” Această măsurătoare pare să previzioneze succesul profesional şi academic.

Diverşi factori vor determina unde vă poziţionaţi pe scara IQ. De exemplu, este posibil ca o treime din variaţia gradului nostru de inteligenţă să depindă de mediul în care am crescut – de nutriţie şi educaţie. În același timp, genele, contribuie cu mai mult de 40% la diferenţa dintre doi oameni.

Aceste diferenţe se pot manifesta în cablajul creierului nostru. Creierele mai inteligente se pare că au reţele mult mai eficiente de conexiuni între neuroni. Aceasta poate determina cât de capabil este cineva să folosească memoria sa pe termen scurt pentru a lega idei disparate şi a accesa rapid strategii de rezolvare a problemelor, spune Jennie Ferrell, psiholog la Universitatea West of Engalnd din Bristol. “Acele conexiuni neurale sunt baza biologică pentru realizarea unor conexiuni mentale eficiente”.

Această variaţie a inteligenţei i-a făcut pe unii oameni de ştiinţă să se întrebe dacă puterea superioară a creierului se plăteşte în vreun fel – altfel de ce nu am evoluat toţi să devenim genii? Din nefericire, nu prea există dovezi. De exemplu, au existat păreri conform cărora depresia ar putea fi mai răspândită în rândul oamenilor mai inteligenţi, ceea ce duce la rate ridicate de sinucideri, dar niciun studiu nu a reuşit să vină în sprijinul acestei idei. Există numai un singur studiu care a raportat un dezavantaj al inteligenţei şi a descoperit că probabilitatea de deces în timpul celui de al doilea război mondial era mai mare pentru soldaţii cu un IQ mai ridicat. Dar efectul a fost slab şi se poate ca alţi factori să fi distorsionat datele.

Pustiul intelectual

În mod alternativ, variaţia inteligenţei noastre ar fi putut apărea ca urmare a unui proces numit “deviaţie genetică”, după ce civilizaţia umană a diminuat provocările care au condus la evoluţia creierelor noastre. Gerald Crabtree de la Universitatea Stanford din California este unul dintre principalii promotori ai acestei idei. El subliniază că inteligenţa noastră depinde de aproximativ 2000 până la 5000 de gene mutante în mod constant. În trecutul îndepărtat, oameni ai căror mutaţii le-au încetinit intelectul nu ar fi supravieţuit pentru a-şi transmite genele mai departe, dar Crabtree sugerează că pe măsură ce societăţile umane au devenit mai cooperante, gânditorii mai lenţi au fost capabili să se alipească succesului celor cu intelect superior. De fapt, el sune că dacă cineva este  ”smuls” din anul 1000 î.Hr. şi plasat în societatea modernă ”s-ar număra printre cei mai străluciţi intelectuali dintre colegii şi tovarăşii noştri.” (”Tendinţe în gentică”, vol 29, pag. 1). Această teorie este numită adesea ipoteza ”idiocraţiei”, după filmul cu acelaşi nume care imaginează un viitor în care plasa de siguranţă socială a creat un pustiu intelectual.

Deşi nu are decât câţiva susţinători,dovada este cutremurătoare. Nu putem estima cu uşurinţă inteligenţa strămoşilor noştri îndepărtaţi, iar media IQ-ului de fapt a crescut uşor în trecutul apropiat. Cel puţin ”aceasta infirmă temerea că oamenii mai puţin inteligenţi au mai mulţi copii şi  deci inteligenţa naţională va scădea”, spune pishologul Alan Baddelez de la Universitatea York din Marea Britanie. În tot cazul, astfel de teorii despre evoluţia inteligenţei ar putea necesita o reconsiderare radicală în lumina evoluţiilor recente, care i-au făcut pe mulţi să speculeze că există mai multe dimensiuni ale gândirii umane decât măsurarea IQ-ului. Criticii au semnalat demult că scorurile IQ pot fi uşor distorsionate de factori, precum dislexia, educaţia sau cultura. ”Probabil că aş cădea cu succes la un test de inteligenţă conceput de un indian Sioux din secolul al XVIII-lea” este de părere Nisbett. Mai mult decât atât, oameni cu scoruri scăzute – un IQ de 80 - pot totuşi vorbi mai multe limbi şi chiar cum a fost cazul unui britanic, se pot implica în fraude financiare complexe.  Dar și viceversa, un IQ ridicat nu garantează că o persoană va acționa în mod rațional – gândiți-vă la fizicienii străluciți care insistă că schimbările climatice sunt o păcăleală.

Tocmai această incapacitate de a cântări dovezile și a lua decizii corecte îl înfuria atât de mult pe Flaubert. Dar cu toate acestea, spre deosebire de scriitorul francez, mulți oameni de știință evită să vorbească despre prostie ca atare – ”termenul nu este științific” spune Baddeley. Totuși, ceea ce a înțeles Flaubert cu privire la profundele scăpări de logică care ar putea afecta și cele mai strălucite minți, începe acum să capteze atenția. ”Există oameni inteligenți care sunt proști”, spune Dylan Evans, psiholog și autor care studiază emoțiile și inteligența.

Ce poate explica acest aparent paradox?  Daniel Kahneman propune o teorie. El este savant în științe cognitive la Universitatea Princeton și a câștigat premiul Nobel pentru economie cu lucrarea sa despre comportamentul uman. Economiștii obișnuiau să presupună că oamenii erau în mod inerent raționali, dar Kahneman și colegul său Amos Tversky au descoperit contrariul: atunci când procesăm informația, creierul nostru poate accesa  două sisteme diferite. Testele IQ măsoară doar unul dintre acestea și anume procesarea deliberativă, care joacă un rol cheie în rezolvarea conștientă a problemelor.  Cu toate acestea poziția noastră implicită în viața de fiecare zi este folosirea intuiției.  În primul rând, acest mecanism intuitiv ne-a oferit un avantaj  evolutiv, punându-ne la dispoziție scurtături cognitive care să ne ajute să ne descurcăm cu excesul de informații. Acestea includ prejudecăți cognitive, cum ar fi stereotipurile, confirmarea părtinitoare și rezistența la ambiguitate – tentația de a accepta prima soluție pentru o problemă, chiar dacă aceasta nu este în mod evident cea mai bună.

În timp ce aceste prejudecăți evoluate, numite ”euristice”, ar putea să ne ajute gândirea în anumite situații, ele pot, de asemenea, deraia judecata noastră dacă ne bazăm pe ele fără spirit critic. Din acest motiv, incapacitatea de a le recunoaște sau de a le rezista se află la rădăcina prostiei. ”Creierul nu are un comutator care spune ”eu acum voi alege stereotipul restaurantelor care seamănă, dar nu și oamenii” spune Fernell. ”Trebuie să antrenezi acești mușchi”.

Fiindcă nu are nicio legătură cu IQ-ul,  pentru a înțelege cu adevărat prostia umană este nevoie de un test separat care să examineze susceptibilitatea la prejudecăți. Este ceea ce propune Keith Stanovich, expert în științe cognitive la Universitatea Toronto, Canada, care lucrează la un  ”coeficient de raționalitate” (RQ) pentru a evalua capacitatea noastră de a transcende prejudecățile cognitive.  Să luăm spre exemplu următoarea întrebare, care testează efectul ambiguității: Jack se uită la Anne, dar Anne se uită la George. Jack este însurat, dar George nu este. Se uită o persoană căsătorită la o persoană necăsătorită? Răspunsurile posibile sunt ”da”, ”nu”  sau ”nu se poate ști”. Marea majoritate a oamenilor vor spune ”nu se poate ști”, pur și simplu pentru că este primul răspuns care le vine în minte – dar o deducție atentă va arăta că răspunsul este ”da”.

RQ va măsura, de asemenea, și ”inteligența riscului”, care definește capacitatea noastră de a calibra posibilitatea anumitor probabilități. De exemplu, tindem să supraestimăm șansele noastre de a câștiga la loterie, spune Evans și să subestimăm probabilitatea de a divorța. O slabă inteligență a riscului ne poate face să alegem prost fără să avem nici ce mai mică noțiune că facem acest lucru.

Deci ce va determina dacă aveți un RQ ridicat în mod natural? Stanovich a descoperit că spre deosebire de IQ , acest coeficient nu ține de gene sau de factori din copilărie. Mai mult decât orice, el depinde de ceea ce numim metacogniție, adică abilitatea de a evalua validitatea propriilor cunoștințe. Oamenii cu un RQ ridicat au dobândit strategii care să stimuleze această conștiință de sine. O abordare simplă ar fi să luați răspunsul dumneavoastră intuitiv la o problemă și să luați în considerare opusul acestuia înainte de a lua decizia finală, spune Stanovich. Aceasta vă va ajuta să dezvoltați o conștientizare deosebită a ceea ce știți și a ceea ce nu știți.

Dar chiar și cei cu un coeficient RQ natural ridicat  pot face un pas greșit datorită unor împrejurări pe care nu au cum să le controleze. ”Individual puteți avea capacități cognitive deosebite, dar mediul vă dictează cum trebuie să acționați”, spune Ferrelll. Distragerea emoțională, cu care probabil ați avut experiența de a vă confrunta, poate  fi cea mai importantă cauză a erorii. Sentimente , precum durerea sau anxietatea aglomerează memoria de lucru, lăsând loc pentru mai puține resurse cu care să puteți evalua lumea din jur. Ca să faceți față, vă puteți trezi că vă întoarceți la euristică pentru a găsi o rezolvare rapidă. Ferell este de părere că aceasta este explicația pentru anumite experiențe persistente, cum ar fi ”amenințarea stereotipiei”. Acesta este sentimentul de anxietate pe care trec grupurile minoritare atunci când știu că performanța lor va fi judecată conform unor prejudecăți existente: s-a dovedit de nenumărate ori că această anxietate poate afecta scorurile obținute la teste.

André Spicer și Mats Alvesson au descoperit că poate  nimic nu încurajează mai mult prostia decât practicile din anumite companii de afaceri. De fapt niciunul dintre ei nu era interesat de prostie la momentul descoperirii lor. Spicer de la Cass Business School din Londra și Alverson de la Universitatea Lund din Suedia, au început să cerceteze cum conduc organizațiile prestigioase oamenii foarte inteligenți. Dar curând au trebuit să își distrugă teza.

Mereu apărea același șablon – anumite organizații – în special băncile de investiții, agențiile de PR și consultanță – obișnuiesc să angajeze indivizi cu înaltă calificare. Dar în loc să vadă aceste talente la lucru, spune Spicer ”am fost șocați de faptul că tocmai aspectele pentru care acești oameni fuseseră pregătiți erau imediat dezactivate”, un fenomen pe care ei l-au numit ”prostie funcțională”.

Cercetările lor aveau sens în contextul prejudecăților și al raționalității. ”Noi nu am realizat la început cum conceptele lui Kahneman reprezentau coloana vertebrală a muncii noastre”, a spus Spicer. ”Dar am început să sesizăm conexiuni interesante cu ceea ce observase el în laborator. "De exemplu faptul că practicile organizaționale desconsiderau  în mod regulat  inteligența de risc a angajaților. ”Nu exista nicio relație directă între ceea ce făceau și rezultate”, așa că nu aveau cum să judece consecințele acțiunilor lor. Presiunile corporative amplificau de asemenea prejudecata ambiguității. ”În organizațiile complexe ambiguitatea abundă – dar și dorința de a o evita cu orice preț” este de părere Spicer.

Consecințele pot fi catastrofale. Într-o metaanaliză, anul trecut Spicer și Alvesson au raportat că prostia funcțională a contribuit direct la criza financiară (Journal of Management Studies, vol 49, pag 1194). ”Oamenii aceștia erau incredibil de inteligenți”, spune Spicer. ”Toți știau că au existat probleme cu valori mobiliare garantate, cu ipoteci și mărfuri structurate.” Dar nu numai că nu era problema nimănui să observe toate acestea; angajații s-ar fi confruntat și cu măsuri disciplinare dacă și-ar fi exprimat îngrijorarea și probabil că se temeau să nu îi submineze pe cei cu autoritate mai mare. Rezultatul a fost că angajații cu minți potențial strălucitoare își lăsau logica la ușa biroului.

Republica Prostiei

În lumina crash-ului economic, aceste descoperiri par să confirme unele dintre temerile lui Falubert despre puterea oamenilor proști organizați în grupuri mari, pe care el o numea în glumă Republica Prostiei. Ele confirmă, de asemenea, unele dintre observațiile lui Boxsel că prostia este mai periculoasă la oamenii cu un IQ ridicat – deoarece acestora li se încredințează deseori mai multe responsabilități. ”Cu cât sunt mai inteligenți, cu atât mai dezastruoase sunt rezultatele prostiei lor”.

Aceasta ar putea explica de ce, potrivit lui Sanovich, de ani de zile sectorul financiar necesită neapărat un test bun de raționalitate. Pentru moment testul   coeficientului de raționalitate (RQ) nu poate oferi un scor definitiv ca în cazul IQ-ului, pentru că trebuie comparate rezultatele de la un număr mare de voluntari înainte de a elabora o scală neclintită și sigură, care să permită comparația între diferite grupuri de oameni. Cu toate acestea, el a descoperit că doar faptul că dăm acest test poate îmbunătăți conștientizarea noastră cu privire la euristica obișnuită, ceea ce ne poate ajuta să rezistăm cântecului ei de sirenă. În ianuarie, el a început să dezvolte acest test, datorită unei subvenții de trei ani din partea Fundației filantropice John Templeton.

Dacă cineva va reuși să finalizeze ceea ce a început Flaubert, este o altă întrebare. Van Boxsel va ieși din scenă după a șaptea sa carte pe acest subiect. Dar Bibioteca Congresului SUA a preluat involuntar ștafeta când a decis să arhiveze toate mesajele de pe Twitter din lume. Cât despre noi, cunoașterea naturii prostiei noastre ne poate ajuta să scăpăm din ghiarele ei. Poate că filozofii Renașterii, precum Erasmus, au înțeles pe deplin capacitatea prostiei de a ne conduce. La descrierea prostiei sau Stultitia puteți vedea observația ”Prostia domnește în mine”.



Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului what-makes-people-do-dumb-things, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Daniela Albu


Dacă găsiţi scientia.ro util, sprijiniţi-ne cu o donaţie.


PayPal ()
CoinGate Payment ButtonCriptomonedă
Susţine-ne pe Patreon!