Copil mincinosUna dintre dilemele educaţiei din toate timpurile s-a concentrat asupra minciunii ca şi comportament ”toxic” social. Dar oare este într-adevăr condamnabilă minciuna? Şi de ce mint copiii? Citiţi acest articol, pentru a afla trei motive.

 

 

 

”Fără îndoială că minciuna este tot atât de departe de adevăr pe cât este întunericul de departe de lumină”- Leonardo da Vinci.

 

Scrierile psihologice care abordează subiectul sunt rezervate în ceea ce priveşte aplicarea sancţiunilor pentru minciună, dezvoltând un curent de educaţie pozitivă prin care se vizează înţelegerea cauzalităţii fenomenului şi înlocuirea strategiilor de mascare a adevărului cu atitudinile proactive şi responsabile.

De ce mint copiii? Întrebarea evidenţiază existenţa unei diferenţe între cauzalitatea minciunii la adulţi şi motivaţia copiilor, prin faptul că cea de-a doua constituie condiţie necesară pentru prima: în timp toate hiatusurile din educaţie, prin practicarea în situaţii diverse sociale devin trăsături de caracter prin fixarea acestora în structura de personalitate. De aceea este necesar să abordăm această tematică în anii de şcolaritate pentru a da o şansă fiecărui copil să se înţeleagă şi să adere la valorile autentice din proprie convingere.

Înainte de a răspunde la întrebare, trebuie menţionat faptul că orice comportament practicat de copii are la bază un comportament întărit de o recompensă: un copil minte deoarece o dată a minţit pentru a obţine ceva ce şi-a dorit şi a reuşit. În acel moment din punct de vedere neuronal s-a creat o legătură între stimulul-situaţie reprezentat de minciună şi recompensă; aşadar s-a creat o condiţionare de tip clasic pavlovian, iar perpetuarea modelului acesta duce în scurt timp la repetarea minciunii chiar în condiţiile absenţei recompensei - deci la fixarea comportamentului de a minţi în structura de personalitate. În concluzie, minciuna este învăţată prin repetare şi devine posibilă datorită lipsei de vigilenţă a celor din mediul social al copilului care trec cu vederea micile „minciunele”, cum le numesc mulţi părinţi, nerealizând consecinţele în planul evoluţiei personalităţii acestuia.

 

 

Copil în iarbă
credit: isika.deviantart.com



Aşadar, de ce mint copiii? În primul rând trebuie specificat faptul că minciuna se naşte în familie, acolo unde relaţiile între copil şi părinţi se modelează afectiv şi axiologic. Există cel puţin trei cauze ale minciunii la vârsta şcolarităţii:

imitaţia modelelor parentale - în acest caz există mai multe situaţii:
1). copilul observă că minciuna utilizată de părinţi a dus la obţinerea recompensei aşteptate şi, prin imitaţie, învaţă că aceasta este modalitatea de a obţine beneficii personale (acest lucru este posibil deoarece sistemul axiologic parental este primul sistem de referinţă al copilului, relaţia între el şi familie fiind una de încredere şi supravieţuire),
2). copilul are o relaţie conflictuală cu familia care foloseşte minciuna ca şi modus operandi, nu apreciază valorile promovate de aceasta însă faptul că trăieşte în acelaşi mediu îi creează multe frustrări şi tensiuni afective, iar în timp ajunge să mintă ca modalitate de a-şi reduce starea de disconfort psihic şi emoţional, folosind ceea ce psihanaliza numeşte „identificarea cu agresorul”.

proiectarea unei trebuinţe de recunoaştere:
1). copilul observă că un covârstnic - care poate fi fratele sau un coleg – obţine un avantaj sau o recompensă pe care şi-o doreşte şi el şi, deşi nu poate îndeplini sarcina pentru care respectivul a fost gratificat, foloseşte minciuna pentru a obţine acelaşi beneficiu - în acest caz, reuşita dezvoltă trăsături caracteriale reprobabile, iar nereuşita provoacă frustrări şi poate degenera în comportamente pasiv-agresive,
2).  copilul testează vigilenţa adultului, în dorinţa de a-i determina limitele - în psihologia animală acesta este cunoscut ca un comportament prin care masculii tineri dintr-un grup provoacă liderul masculul „alfa” în mod regulat la luptă pentru a vedea dacă mai este bun pentru a proteja grupul - aşadar, este o modalitate prin care copilul îi testează superioritatea adultului pentru a vedea dacă i se mai supune sau nu. Este cunoscut că dacă un copil îşi surprinde părintele într-un moment de neatenţie îşi pierde o parte din ascendentul pe care îl are asupra acestuia. O atitudine similară apare în perioada adolescenţei, când copilul îşi testează membrii grupului pentru a vedea căruia să i se încline ca şi superior sau pentru a prelua chiar el poziţia de lider: atunci apar comportamentele de bravare pornind de la minciună la fapte reale ce pot pune în pericol însăşi integritatea fizică a acestuia,
3).  părinţii narcisici caracterizaţi prin dorinţa de a se autopromova prin realizările copiilor şi prin condiţionarea iubirii de rezultate concrete, generează, fără a realiza, o tendinţă forţată a copiilor de a minţi pentru a fi observat de părinte şi acceptat. În acest caz, copilul minte pentru că nu este „văzut” de părintele prea ocupat de sine, iar minciuna s-ar putea traduce: „Mamă, tată, uitaţi-mă! Sunt aici!” Însă partea cea mai dramatică este faptul că minciuna nu-i asigură copilului acceptarea, ci doar aprecierea de moment, iar aceasta  este interpretată ca o reuşită şi minciuna va deveni astfel un modus operandi atât în familie, cât şi în viaţa zilnică.  Aşa este posibilă apariţia narcisicilor fermecători care îşi ameţesc colegii şi îi amăgesc, sfârşind prin a fi izolaţi de colectiv.

minciuna ca modalitate de apărare: poate că această cauză este cea mai uşor de acceptat şi cea mai utilă în diverse situaţii. Adler spunea că „o minciună nu ar avea sens decât dacă adevărul este periculos”. Există momente în viaţa fiecăruia dintre noi când minciuna a salvat o situaţie dificilă, iar copiii sunt nişte fiinţe cărora le este teamă de consecinţele neştiute, de cele mai multe ori (deoarece nu au experienţă de viaţă, nu pot anticipa consecinţele reale ale unei acţiuni şi trăiesc sentimentul de teamă de pedeapsă, de multe ori nejustificat) folosind minciuna ca mecanism de apărare. Este bine ca aceste minciuni defensive să fie identificate la timp, dar nesancţionate, ci înţeles mecanismul şi căutată atitudinea potrivită sau conduita corespunzătoare şi responsabilă, deoarece teama de consecinţe este firească şi nu trebuie înlocuită cu o altă teamă, ci trebuie înţeleasă aşa cum este.

Aşadar, a minţi este o opţiune pe care o formulăm după ce evaluăm riscurile şi consecinţele situaţiei, iar gestul în sine nu este condamnabil atâta timp cât porneşte din teama de a face faţă unui moment dificil…

 


Dacă găsiţi scientia.ro util, sprijiniţi-ne cu o donaţie.


PayPal ()
CoinGate Payment ButtonCriptomonedă
Susţine-ne pe Patreon!