Astăzi ne vom întoarce în timp până la momentul în care... păi... nu suntem prea siguri până când, asta pentru că, potrivit unora, mari fragmente din ceea ce noi credem că reprezintă istoria noastră consemnată de fapt nu au avut loc.
Câteva teorii susţin inexistenţa mai multor secole consemnate de istorici, secole care, în schimb, au fost "trucate" de către Biserică.
Ipoteza sau teoria timpului fantomă este compusă din câteva fire cronologice alternative cu privire la istoria ultimelor câteva milenii, în care secole întregi de istorie false au fost introduse în calendar ex post facto de către clasa conducătoare. Un ev mediu aici, un secol sau două dincolo; nu s-au întâmplat în realitate, ci au fost inventate, întinzând artificial istoria modernă până la cele două mii de ani pe care noi, eronat, îi credem că au trecut de la anul 1.
Cel mai mare suport din prezent pentru această ipoteză vine din Europa de est, o parte a lumii unde gândirea conspiraţionistă a înflorit. Ideile au fost pentru prima dată publicate la scară largă în jurul anilor 1700 de către iezuitul şi bibliotecarul francez Jean Hardouin, care credea că majoritatea artei şi literaturii din Grecia antică şi istoria romană nu s-au întâmplat cu adevărat. Munca sa a fost continuată de alţi iezuiţi francezi. A fost în cele din urmă aprig susţinută, există şi publicată pe scară largă de către matematicianul rus Anatoly Fomenko începând cu anii 1980. Fomenko a folosit analiza statistică a textelor antice şi propriile noţiuni matematice despre observaţii astronomice pentru a arăta că Hardouin nu a săpat destul de adânc; şi că iezuiţii au falsificat toată istoria greacă, romană, egipteană, chineză şi arabă, introducând aproape o mie de ani de istorie contrafăcută în calendar. După cronologia revizuită a lui Fomenko, ar trebui să ne întoarcem doar cu 900 de ani înapoi în timp pentru a-l întâlni pe Isus Hristos.
O teorie a timpului fantomă mai specifică vine din partea a doi teoreticieni ai conspiraţiei germani, Heribert Illig şi Hans-Ulrich Niemitz, care cred că actualul calendar a fost expandat cu 297 de ani printr-o serie de erori şi acţiuni deliberate ale Bisericii Catolice. Potrivit lui Illig şi Niemitz, atunci când ne gândim că anul este 2012, de fapt este doar 1715.
Sistemul calendaristic pe care îl folosim astăzi se numeşte calendar Gregorian, care specifică prezenţa unui an bisect la fiecare patru ani, cu excepţia anilor divizibili la 100, însă incluzând şi anii divizibili la 400. Acesta ne ţine pe drumul cel bun foarte bine. Adoptarea sa în 1582 a fost în mare motivată de nevoia de a ţine Paştele în locul corect în calendar, ceva ce era important pentru Biserică, dar care a deviat cu 10 zile folosind precedentul sistem calendaristic Iulian. Sistemul Iulian era mai simplu; avea un an bisect la fiecare patru ani, fără excepţii, deci era mai puţin corect. Corecţia a fost ordonată de Papa Gregoriu al XIII-lea şi a fost făcută trecând de la data de 4 octombrie 1582 la 15 octombrie 1582 şi continuând din acel punct cu metoda gregoriană.
Dar Illig, uitându-se la cei 1582 de ani şi numărând anii bisecţi, a descoperit că eroarea de 10 zile era prea mică şi că eroarea reală era de treisprezece zile. Illig s-a putut gândi la o singură explicaţie privind motivele pentru care astronomii Papei au ajuns la o eroare care era prea mică: numărul real de secole care au existat era mai mic decât Papa a lăsat să se creadă. Illig a realizat că aproape trei secole de istorie scrisă au fost falsificate şi nu au avut niciodată loc.
Partea interesantă a întregii poveşti este că Illig avea parţial dreptate; o simplă numărătoare poate dezvălui că metoda calendaristică Iuliană ar fi acumulat 13 zile de eroare în ultimii 1582 de ani, nu 10. Însă a existat un motiv pentru care au fost folosite 10, altul decât secolele fantomă. Când schimbarea de calendar s-a făcut în 1582, ideea a fost nu să corecteze eroarea calendarului Iulian acumulată de la anul 1, ci mai degrabă să aducă Paştele înapoi pentru a se sincroniza calendaristic cu perioada la care Paştele a fost fixat: Consiliul de la Niceea. Când a avut loc consiliul de la Niceea? Aţi ghicit, în anul 325; 1257 de ani înainte de schimbare, destul pentru a devia cu 10 zile. Ipoteza timpului fantomă a lui Illig a fost bazată pe greşita interpretare a unei observaţii valide.
Totuşi din acel punct de plecare Illig şi Niemitz au ajuns la multe dintre aceleaşi concluzii ca şi Fomenko. Ambele sugerează o lipsă de dovezi arheologice şi documentare pentru ultimele secole din primul mileniu. Ei cred că aceste secole nu au avut loc; în timp ce istoria explică această lipsă drept Evul Mediu european când s-a înregistrat, de fapt, foarte puţină activitate în construcţii şi literatură. Ambele puncte de vedere neagă existenţa lui Carol cel Mare (Charlemagne), care este piesa centrală a dovezilor existente din acea perioadă, ca pe o înscenare creată de Biserică pentru a explica existenţa falselor secole.
Lucrul cu adevărat interesant despre diversele ipoteze ale timpului fantomă nu este reprezentat de presupunerile în sine, ci de adevărata ştiinţă care stă în spatele modului în care suntem capabili să le contrazicem. Nu există cineva care citeşte acest articol care să fi fost prin preajmă în anul 900 pentru a afirma cu siguranţă că numărătoarea anilor nu a fost modificată. Poţi să-mi dai o bucată de lemn pe care o pot data radiometric ca fiind veche de 500 de ani, însă nu am cum să ştiu dacă oamenii de acum 500 de ani îşi numeau anul 1500, 1200, 1041 ori 666. Există, deci vreun mod în care putem da înapoi istoria reală fizică pentru a o alinia cu istoria calendaristică înregistrată? Este vreun mod pentru a dovedi că un eveniment semnalat în cărţile de istorie că s-a petrecut în anul 300, chiar s-a întâmplat acum 1700 şi ceva ani?
Se pare că răspunsul este da, chiar sunt moduri de a face asta. Datarea radiometrică ne poate oferi vârstele multor tipuri de obiecte care sunt asociate cu evenimentele istorice: bătălii, funeralii, proiecte de construcţii. Evenimentele astronomice, precum supernovele menţionate în arhivele antice pot stabili data înregistrării. Alte evenimente, precum eclipsele sau vizitele lui Halley sau ale altor comete, au fost înregistrate de mulţi astronomi antici de pe cel puţin trei continente diferite, însemnări care încă există, oferindu-ne o istorie neîntreruptă şi canonică pentru aproape 3000 de ani vechime. Însă, hai să începem prin a studia dendrocronologia, care se ocupă cu determinarea vârstei arborilor pe baza studiului inelelor lor.
Deşi arborii au o vârstă de cel mult câteva mii de ani şi de obicei mult mai puţin, avem în prezent o bază cronologică care datează de peste 12000 de ani. Această cronologie este realizată prin potrivirea tiparului suprapus al inelelor de copac din lemnul provenit dintr-o regiune anume. Aceste cronologii regionale pot fi apoi verificate cu scări de calibrare de radiocarbon precum actuala IntCal04, ce combină datele globale de la inelele de arbori, corali şi scoici găsite în sedimentele marine care datează de 26000 de ani vechime. Aceste calibrări mai sunt confirmate şi de alte surse independente de date solide, precum nuclee de gheaţă. Deci când găsim o bucată de lemn dintr-un obiect antic, avem la dispoziţie mai multe moduri de a o data. Datarea cu radiocarbon ne mai oferă date pentru mostre de până la 60000 de ani vechime şi dacă se încadrează în ultimii 11000 de ani (practic, istoria înregistrată) această datare poate fi, de asemenea, susţinută independent de dendrocronologie.
În cazul ipotezei timpului fantomă, Fomenko combate aceste critici cel mai direct. Răspunsul lui Fomenko pentru dendrocronologia care-i contrazice teoria este că nu există de fapt nimic de genul unei cronologii de bază. El arată golurile în anumite cronologii regionale, care bineînţeles există; în timp ce ignoră peisajul de ansamblu al tuturor scărilor care includ acele cronologii. Respingerea lui faţă de dendrocronologie se aseamănă cu a găsi un deget fosilizat şi a pretinde că nu se poate şti nimic despre el, ceea ce desigur este adevărat dacă am ignora unde a fost găsit, în ce strat geologic (de o anumită vechime) şi alături de ce alte obiecte.
Fomenko respinge datarea cu radiocarbon folosind unele dintre limitările pe care le-au scos în evidenţă adepţii creaţionişti ai Pământului Tânăr. Anumite tipuri de datări radiometrice sunt potrivite doar pentru obiecte de o anumită vârstă din cauza timpului de înjumătăţire al diferiţilor izotopi şi al proporţiei relative de izotopi necesară pentru măsurători valide. Fomenko a dus toate aceste aspecte chiar mai departe, bazându-se deseori pe acuze privind existenţa unor conspiraţii ale tehnicienilor şi arheologilor în a alege o metodă cunoscută ca fiind cea greşită pentru a produce o vârstă dorită, una cu care se potriveşte cronologia „oficială” globală. Pentru a o folosi cum trebuie, trebuie să alegi metoda corectă pentru sarcina corectă, însă Fomenko şi creaţioniştii adepţi ai ideilor pământului Tânăr consideră această nevoie de intervenţie conştientă ca fiind cea care face ca întregul proces să fie invalid şi inutil din punct de vedere ştiinţific.
Reacţiile lui Fomenko la obiecţiile de natură astronomică îndreptate către teoriile lui depind în mare parte de acceptarea subiectelor precum astrologia şi învăţăturile biblice ca fiind adevărate. Spre exemplu, în anul 1054, astronomii din India, lumea arabă, China şi Japonia au înregistrat observarea unei supernove pe care acum o numim Nebuloasa Crabului. Măsurători moderne asupra nebuloasei spun că anul în care a fost văzută a fost 1054. Eclipse totale de soare au întunecat Europa şi Marea Mediterană în 1079, 1086 şi 1098. Fomenko afirmă că supernova a fost steaua din Betleem şi prin urmare una dintre eclipse a fost întunericul care s-a coborât după crucificarea lui Isus. Evident că acest fapt ar funcţiona în cazul în care calendarul nostru modern ar fi greşit cu 10 sau 11 secole şi dacă Biblia ar reprezenta o sursă istorică fidelă. Aşa că trebuie mai întâi să acceptăm ambele presupuneri nefondate înainte de a putea măcar începe să luăm în considerare în mod logic presupunerea lui Fomenko. Aceasta este o metodologie fundamental neştiinţifică.
De-a lungul secolelor pe care Illig, Niemitz şi Fomenko le-au pretins a nu exista sunt însemnări istorice despre cometa Halley care ancorează cronologia istorică la datele observaţiilor. De un interes aparte sunt înregistrările chinezeşti, care folosesc date complet diferite de calendarele Iulian şi Gregorian şi care pot fi, totuşi, precis adaptate la calendarele noastre prin potrivirea acestor evenimente astronomice. Deci avem multiple căi doveditoare independente care arată că Halley a fost văzută de europeni care au considerat anul calendaristic ca fiind 760, 837, 912, 989, 1066, 1145, de fapt fiecare secol pe care oricare dintre susţinătorii teoriilor fantomă le-au pretins a nu se fi întâmplat. Pentru a răspunde la aceasta, Fomenko a afirmat că înregistrările din Europa sunt falsuri şi că istoriile chinezeşti sau de altă natură nu sunt credibile.
Ca o concluzie, ar fi de spus în ce priveşte valoarea de adevăr a tuturor ipotezelor timpului fantomă că acestea nu pot fi contrazise. Toate dovezile oferite pentru a arăta că ele sunt eronate sunt numite false sau de neîncredere. Nici o dovadă se pare – indiferent cât de bine susţinută de date – nu este destul de bună. Dacă îi întrebăm ce dovezi ar accepta pentru a arăta că istoria este aşa cum o ştim noi, ei vor cere exact ceea ce le-a fost oferit deja şi ceea ce au respins deja. O teorie trebuie să poată fi contrazisă dacă este ştiinţifică. Iar teoria timpului fantomă nu este una ştiinţifică.
Traducere realizată de Răzvan Gavrilă după The phantom time hypothesis, cu acordul autorului.
