Strămoşii noştri nu au avut mereu o religie, dar totuşi multe practici religioase par a avea origini foarte vechi. Se naşte deci întrebarea: când a apărut prima religie? Arheologii au fost de multă vreme fascinaţi de această întrebare. Un indiciu îl reprezintă obiceiul înmormântării.
Cum l-a găsit evoluţia pe Dumnezeu (2)
Originile religiei
Unii experţi cred că această practică a apărut în urmă cu 200.000 de ani, odată cu omul de Neanderthal, dar motivaţia pentru care corpurile au început să fie îngropate este ambiguă. Astfel că majoritatea arheologilor tratează cu prudenţă subiectul apariţiei religiilor, căutând dovezi privind existenţa unor bunuri îngropate în morminte, deoarece acestea indică fără echivoc credinţa în viaţa de apoi. Asemenea ritualuri de înmormântare nu apar decât rareori cu mai mult de 25.000 de ani în urmă. Acest tip de înmormântări implică existenţa unei teologii sofisticate, astfel încât putem presupune fără teama de a greşi că apariţia acestor ritualuri a fost precedată de o fază lungă caracterizată de existenţa unor credinţe religioase mai puţin sofisticate. Dar fără dovezi pe teren, putem vedea chiar mai înapoi în timp?
Am sugerat că există o altă modalitate de a ajunge la o perspectivă neaşteptată asupra problemei în discuţie. Ea pleacă de la întrebarea cu privire la genul de intelect necesar pentru apariţia convingerilor religioase. Luaţi declaraţia: "Eu cred că Dumnezeu vrea ..." Pentru a înţelege acest lucru un individ are nevoie de o teorie a minţii - capacitatea de a înţelege că un alt individ (în acest caz, Dumnezeu) are o minte proprie. Filozofii numesc această capacitate "intenţionalitate de ordinul doi,” deoarece astfel de declaraţii exprimă o părere (ori chiar o intenţie) cu privire la intenţiile altcuiva (includ deci de două ori noţiunea de intenţie, părere ori credinţă): Eu cred şi Dumnezeu vrea. Dar avem nevoie de mai mult de atât pentru a construi o religie.
Intenţionalitatea de ordinul trei îmi permite să afirm: Eu cred că Dumnezeu vrea ca noi să acţionăm plecând de la intenţii justificate. La acest nivel putem vorbi de credinţe religioase personale. Dar dacă ar fi să vă conving să vă alăturaţi mie şi să îmi împărtăşiţi acest punct de vedere, trebuie să adaug în formularea folosită şi starea minţilor voastre: Vreau să credeţi că Dumnezeu vrea ca noi să acţionăm în mod justificat. Acum vorbim de intenţionalitate de ordinul patru, care înseamnă credinţe religioase la nivel social. Chiar şi aşa, puteţi accepta declaraţia mea ca adevărată fără a vă angaja la nimic. Dar dacă adăugăm un al cincilea nivel (Vreau să ştiţi că amândoi credem că Dumnezeu vrea ca noi să acţionăm într-o manieră justă), în acest caz, dacă acceptaţi adevărul spuselor mele, atunci veţi accepta în mod implicit şi credinţa în ele. Acum vorbim despre ceea ce eu numesc religie comunală: împreună, putem invoca o forţă spirituală care ne constrânge să ne comportăm într-o anumită manieră.
Aşadar, religiile comunale presupun existenţa intenţionalităţii de ordinul cinci şi acest nivel se întâmplă să fie, de asemenea, limita capacităţii majorităţii oamenilor, după cum arată cercetările efectuate de mine şi de colegii mei. Cred că aceasta nu este o coincidenţă. Majoritatea activităţilor umane pot fi probabil tratate în termenii intenţionalităţii de ordin doi sau trei. Cele două straturi suplimentare dincolo de acestea presupun, fără îndoială, cheltuieli considerabile de resurse neuronale. Din moment ce evoluţia este un proces simplu, trebuie să existe un motiv bun pentru care le avem. Singurul răspuns plauzibil este religia. Şi aici e punctul în care acest tip de raţionament poate face lumină asupra originilor credinţei religioase.
Din ceea ce ştim până acum, toate celelalte animale sunt blocate în intenţionalitatea de ordinul unu, cu excepţia maimuţelor antropoide, care sunt la un pas de a fi capabile să opereze în termenii intenţionalităţii de ordinul doi. Dacă studiem creierul oamenilor şi al altor animale, observăm că nivelul de intenţionalitate care poate fi atins variază în funcţie de volumul de materie cenuşie din lobii frontali (o parte deosebit de importantă a unităţilor de procesare ale creierului). Acest lucru poate fi folosit pentru a determina nivelul de intenţionalitate de care erau capabili strămoşii noştri dispăruţi - cu condiţia să avem un craniu fosil pe baza căruia să putem măsura volumul total al creierului.
Evoluţia nivelului de intenţionalitate în timp şi în funcţie de materia cenuşie din lobul frontal
Credit: New Scientist
Construind un grafic al acestor valori, se ajunge la ideea că, cel mai devreme în urmă cu două milioane de ani, Homo Erectus ar fi aspirat la intenţionalitatea de ordin trei, care probabil i-ar fi permis să aibă convingeri personale despre lume. Intenţionalitatea de ordinul patru - echivalentul religiei sociale - a apărut cu aproximativ 500.000 de ani în urmă. Şi cea de ordinul cinci nu a apărut cu mult înainte de evoluţia oamenilor moderni din punct de vedere anatomic, cu aproximativ 200.000 de ani în urmă - suficient de devreme pentru a fi siguri că toţi oamenii prezentului împărtăşesc această trăsătură, dar suficient de târziu pentru a sugera că a fost, probabil, o caracteristică unică de adaptare.
Într-o cercetare separată, colegii mei şi cu mine am găsit, de asemenea, o relaţie între mărimea neocortexului şi mărimea grupului social la primate. În mod interesant, această "ipoteză a creierului social" prezice că în jur de momentul de timp la care strămoşii noştri au evoluat către capacitatea de a opera la nivelul intenţionalităţii de ordinul cinci, dimensiunile comunităţilor lor ar fi depăşit numărul aproximativ de 120 de persoane. Religia poate să fi evoluat tocmai pentru a le oferi mecanismul de legătură necesar pentru menţinerea unui grup social coerent.
Textul de mai sus reprezintă traducerea şi adaptarea articolului "How evolution found God" de Robin Dunbar. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.{jcomments on}
