Nu am precizat nimic despre ultimul capitol al cărţii în prima parte, preferând să scriu un articol numai despre el. Această ultimă parte a lucrării lui Carl Sagan se intitulează "Universul amniotic", iar ideile expuse sunt prezentate pe scurt în acest articol.
”Creierul lui Broca” de Carl Sagan (1)
Multe persoane aflate în pragul morţii, dar care totuşi reuşesc să supravieţuiască, relatează apoi acea senzaţie cum că sufletul a părăsit corpul, s-a îndreptat undeva în sus către o lumină care devenea tot mai strălucitoare, putând discerne la un moment dat silueta unei fiinţe minunat luminate. De obicei, persoanele care cred că au trăit astfel de experienţe cred că li s-a îngăduit să arunce o privire asupra vieţii de după moarte.
"Universul amniotic" - trecerea bruscă de la starea de bine, din interiorul sacului amniotic şi al uterului, unde copilul are tot ce îi trebuie, în mediul extern, urmare a contracţiilor uterine şi trecerii printr-un canal strâmt, trebuie să fie o experienţă traumatizantă pentru bebeluş care poate avea repercusiuni mai târziu şi poate fi responsabilă de viziunile avute în preajma morţii.
Astfel de experiente au fost trăite nu numai de oameni aparţinând unor religii creştine tradiţionale, ci şi de hinduşi, budişti, sceptici. Sagan precizează că aceste trăiri s-ar putea să fie exact ceea ce par a fi, constituind totodată o dovadă în favoarea credinţei religioase. Dar, în acelaşi timp, ca om de ştiinţă, se gândeşte dacă nu sunt posibile şi alte explicaţii. Cum se face că oameni de toate vârstele şi culturile au acelaşi fel de trăiri în pragul morţii?
Se ştie că astfel de trăiri pot fi provocate cu ajutorul drogurilor psihotrope:
- trăiri care implică detaşarea de corp sunt provocate de unele anestezice, cum ar fi ketaminele;
- iluzia de zbor e indusă de atropină sau alţi alcaloizi din belladonna;
- MDA (2,4-metilendioxiamfetamina) tinde să producă reamintirea unor trăiri din tinereţe şi din copilărie, amintiri considerate ca fiind uitate;
- LSD (acid dietil amid lisergic) induce senzaţia de identificare cu universul;
- DMT (dimetiltriptamina) produce senzaţia de micşorare, respectiv de dilatare a lumii.
O explicaţie, una însă destul de puţin probabilă, ar fi că în apropierea morţii se secretă astfel de substanţe ce pot explica trăirile respective. Însă o alternativă la aceasta ar fi că fiecare fiinţă umană, fără excepţie, a trăit cândva o experienţă asemănătoare cu aceea a călătorilor care se reîntorc de pe tărâmul morţii, cu senzaţia de zbor, cu ieşirea de la întuneric la lumină, o experienţă în care, cel puţin câteodată, se poate percepe vag o fiinţă eroică, scăldată în lumină şi în aureolă. Există o singură experienţă pe care am împărtăşit-o cu toţi şi care corespunde acestei descrieri: naşterea.
Stanislav Grof, medic psihiatru, a folosit LSD-ul şi alte droguri psihotrope în psihoterapie. Unul din efectele LSD-ului este că pacienţii îşi puteau reaminti cu claritate trăirile perinatale, adică şi dinainte dar şi de după naştere, căci desigur, creierul funcţionează şi înainte de naştere, iar experiente considerate complet pierdute din memorie sunt totuşi înmagazinate în neuroni.
Grof distinge 4 stadii perinatale:
- stadiul 1: fericirea calmă a copilului aflat în pântec, lipsit de teamă, plasat în centrul unui mic univers cald şi întunecat, beneficiind de tot ce are nevoie: hrană, oxigen, căldură;
- stadiul 2: încep contracţiile uterine. O presiune îngrozitoare se exercită asupra fetusului. Lumea binevoitoare se transformă brusc într-o sală cosmică de tortură;
- stadiul 3: este sfârşitul naşterii, când capul copilului a pătruns prin colul uterin, iar copilul poate vedea, chiar dacă are ochii închişi, un tunel luminos la un capăt şi lumea extrauterină strălucitoare. Pentru o creatură care până atunci şi-a dus traiul în întuneric, descoperirea luminii poate fi o experienţă profundă, iar la un anumit nivel, chiar de neuitat. Şi acolo, distinşi ca prin ceaţă din cauza rezoluţiei slabe a ochilor noului-născut, se află nişte figuri de zei, înconjuraţi de cercuri de lumină - Moaşa, Obstetricianul sau Tatăl;
- stadiul 4: perioada de după naştere, când pruncul e înfăşat, îmbrăţişat şi hrănit.
În cazul unui copil complet lipsit de alte experiente, contrastul dintre stadiile 1 şi 2, şi 2 şi 4 trebuie să fie adânc şi izbitor, iar importanţa stadiului 3 ca trecere între agonie şi starea de bine trebuie să aibă o influenţă puternică asupra modului în care copilul va vedea mai târziu lumea.
Desigur, există loc de îndoială şi o mulţime de alte întrebări care se pot pune: copiii născuţi prin cezariană sunt oare lipsiţi de amintirea stadiului 2? Sunt copiii născuţi după contracţii uterine severe induse de ocitocină mai susceptibili să resimtă povara psihologică a stadiului 2? Noii născuţi pot distinge imagini la naştere, sau sunt mai degrabă sensibili doar la întuneric şi lumină? Este oare posibil ca descrierea viziunii din preajma morţii, a dumnezeului difuz şi strălucitor să constituie o amintire perfectă a unei impresii imperfecte de la naştere?