Relația dintre români și Rusia nu începe cu Uniunea Sovietică și nici cu al Doilea Război Mondial, ci are în spate mai bine de trei secole de alianțe, războaie, ocupații, promisiuni, pierderi teritoriale, speranțe înșelate și perioade în care apropierea de Rusia a părut, pentru liderii români, o soluție posibilă la alte amenințări. Tocmai de aceea, această istorie este mai interesantă decât versiunea simplificată în care există doar un agresor permanent și o victimă permanentă.
Astăzi începem o serie de câteva zeci de articole, serie ce va urmări relațiile dintre statele și teritoriile românești și Imperiul Rus, apoi Uniunea Sovietică și Federația Rusă, incluzând diverse episoade concrete: oameni, orașe, armate, deportări, tratate, rechiziții, refugieri și decizii politice care au schimbat vieți. Scopul nu este să construim o mitologie în sens invers, ci să vedem mai limpede ce s-a întâmplat, cine a decis, cine a plătit și de ce memoria acestor episoade continuă să conteze.
Trăim astăzi într-o era a dezinformării programate, Rusia fiind extrem de activă pe acest plan. Cu atât mai mult publicul român tânăr ar trebui să găsească binevenită această serie dedicată explorării relației complicate a românilor cu Rusia.
Harta are doar rol decorativ
În vara anului 1711, Moldova a devenit câmpul unei confruntări care ar fi putut schimba profund echilibrul de putere din sud-estul Europei. De o parte se afla Imperiul Otoman, iar de cealaltă, Rusia lui Petru I, aflată în plină ascensiune după victoria de la Poltava asupra Suediei. Între cele două puteri se găsea Moldova, formal vasală Porții, dar condusă de un domn, Dimitrie Cantemir, care spera să folosească războiul pentru a elibera țara de dominația otomană.
Campania s-a încheiat însă cu un dezastru militar pentru armata ruso-moldoveană. Pentru Rusia, înfrângerea de la Stănilești a fost un eșec grav, dar temporar, dar pentru Dimitrie Cantemir a însemnat pierderea tronului și exilul definitiv. Pentru Moldova, consecințele au fost îndelungate.
De ce Rusia?
Privită retrospectiv, alianța lui Cantemir cu Petru cel Mare poate părea începutul unei lungi dependențe românești de Rusia. În 1711 lucrurile nu se vedeau însă astfel.
Moldova se afla de mai bine de două secole sub suzeranitate otomană. Domnul era confirmat de Poartă, plătea tribut și alte obligații, iar posibilitatea unei politici externe independente era foarte limitată. În același timp, Rusia devenise, sub Petru I, o mare putere europeană și se prezenta lumii ortodoxe balcanice drept un posibil protector împotriva Imperiului Otoman.
Ideea apelului la Rusia nu era nouă. Au existat contacte și înțelegeri între domni ai Moldovei sau Țării Românești și țarii ruși încă din secolul al XVII-lea. Acordul din 1711 a avut precedente în 1656, 1674 și 1688, dar a fost primul asemenea acord pus efectiv în aplicare.
După victoria lui Petru I asupra suedezilor la Poltava, în 1709, prestigiul Rusiei crescuse enorm. Regele suedez Carol al XII-lea s-a refugiat pe teritoriul Imperiului Otoman și a contribuit la presiunile pentru declanșarea unui război împotriva Rusiei. În acest context, o parte a elitei moldovenești a început să privească spre Rusia ca spre forța capabilă să schimbe statutul țării.
Nu numai Cantemir întreținea legături cu rușii. Un grup de mari boieri, în frunte cu hatmanul Anton Jora, coresponda direct cu autoritățile ruse și spera să-și consolideze prin sprijin rusesc propria poziție politică. Unii dintre acești boieri îl prezentau pe Cantemir însuși ca fiind prea apropiat de turci. Pentru a-și recâștiga controlul asupra aparatului militar, domnul l-a înlocuit pe Anton Jora cu Ion Neculce, cronicarul care avea să lase una dintre cele mai importante relatări despre evenimente.
Tratatul de la Luțk
La 13 aprilie 1711, la Luțk, Petru I a emis documentul care consacra alianța cu Dimitrie Cantemir. Arhive ruse descriu documentul drept diploma prin care domnul Moldovei și principatul intrau sub „protecția” și „supunerea veșnică” a Rusiei, Cantemir urmând să păstreze pentru familia sa titlul de domn.
Termenii acordului trebuie însă priviți în ansamblu. Moldova urma să treacă de partea Rusiei și să participe militar la războiul împotriva Porții. În schimb, Cantemir și urmașii săi primeau domnia ereditară. Țarul se obliga să nu numească un domn străin, iar puterea internă urma să rămână, potrivit acordului, în mâinile domnului. Se prevedeau de asemenea revendicări teritoriale ample și garanția că Moldova nu va fi restituită dominației otomane dacă războiul se termina favorabil.
Clauzele par favorabile proiectului politic al lui Cantemir: domnie ereditară, recuperarea unor teritorii și acces la gurile Dunării și la Marea Neagră.
Documentul conține însă o ambiguitate care avea să reapară de multe ori în relațiile dintre Rusia și Principate: protecție sau supunere? Pentru Cantemir, alianța reprezenta calea de ieșire de sub dominația otomană. Pentru Petru I, Moldova era în același timp un aliat, o bază militară și o piesă într-o strategie rusă mult mai largă în sud-estul Europei.
O țară care trebuia să hrănească o armată
Planul depindea însă de un lucru foarte concret: hrana. Armata rusă trebuia să înainteze printr-un teritoriu sărac, afectat de război și de lipsa proviziilor. Planificarea logistică a campaniei a fost deficitară. Istoricul rus Vladimir Artamonov arată că serviciile ruse de informații evaluaseră greșit atât posibilitățile militare din regiune, cât și cantitățile de alimente disponibile în Moldova și vulnerabilitatea liniilor de comunicație.
Cantemir a încercat să mobilizeze resursele țării. Domnul a venit în sprijinul armatei ruse cu 17 polcuri și 170 de „roate”, dar aprovizionarea cu hrană și furaje era extrem de dificilă, Moldova fiind deja descrisă ca „pustiită”.
Armata Moldovei nu era o forță modernă comparabilă cu armatele marilor puteri. Oastea moldovenească din 1711 se afla într-o zonă de tranziție între organizarea militară medievală și războiul modern. Campania a constat în câteva ciocniri și apoi într-o luptă foarte dură în jurul unei tabere fortificate de care.
Petru I însuși avea să recunoască ulterior că marșul fusese întreprins în condiții disperate. El a încercat să atribuie o parte din eșec promisiunilor exagerate privind aprovizionarea și ridicarea creștinilor balcanici, dar campania fusese pregătită superficial.
Brâncoveanu joacă la două capete
Un element esențial al planului rus era sprijinul Țării Românești. Constantin Brâncoveanu avea însă motive serioase să fie prudent. Dacă se declara de partea Rusiei și armata rusă pierdea, își putea pierde tronul și viața, iar dacă rămânea alături de Poartă și rușii învingeau, risca exact același lucru.
Domnul muntean a pregătit depozite, mijloace de transport și provizii. A primit bani ruși pentru aprovizionare și la 3 iunie 1711 i-a împrumutat lui Cantemir 2.500 de taleri. Dar nu a trimis convoaiele către armata rusă. A restituit banii rușilor, iar proviziile au ajuns în cele din urmă către armata otomană.
Această conduită a fost interpretată ulterior drept trădare de ruși și de partizanii lor. Dar politica lui Brâncoveanu era în esență una de supraviețuire. Situația Principatelor era una de permanentă căutare a echilibrului între marile puteri: o apropiere excesivă de Rusia sau Austria putea provoca reacția Porții, în timp ce fidelitatea absolută față de otomani putea deveni fatală dacă raportul de forțe se schimba.
Nici boierimea munteană nu era unită. Toma Cantacuzino, adversar politic al lui Brâncoveanu, a părăsit tabăra domnească și s-a alăturat rușilor împreună cu un grup de oameni. Iorga amintește că numai Toma Cantacuzino și câțiva tineri ostași au trecut efectiv de partea lui Petru I.
Există chiar o controversă privind existența unui tratat secret încheiat între Brâncoveanu și Petru I înainte de campanie, dar pare că dovezile nu sunt suficiente; într-o scrisoare din mai 1711, țarul vorbea despre un tratat pe care Brâncoveanu urma să-l încheie, nu despre unul deja existent.
Încercuirea de la Stănilești
În iulie 1711, armata ruso-moldoveană a ajuns pe Prut, în zona Stănilești, unde forțele otomane au reușit să o încercuiască.
Raportul numeric exact este discutat, deoarece sursele dau cifre diferite. Cert este însă că armata otomană avea o superioritate importantă și că rușii se găseau într-o poziție extrem de dificilă, cu provizii insuficiente și libertate redusă de manevră.
Confruntarea a fost una sângeroasă în jurul taberei fortificate ruso-moldovene, în cadrul uneia dintre cele mai scurte campanii ale epocii.
Situația lui Petru I era atât de gravă, încât capturarea țarului a fost o posibilitate reală. Dacă armata otomană ar fi reușit să-l ia prizonier, consecințele pentru Rusia și pentru istoria Europei de Est ar fi putut fi uriașe. Nu s-a ajuns acolo însă, iar comandanții ruși au negociat.
Prin pacea încheiată pe Prut, Rusia a acceptat condiții importante: între altele, renunțarea la Azov și retragerea din anumite poziții câștigate anterior. Armata rusă a primit însă permisiunea de a se retrage.
Petru I scăpase, dar Cantemir nu.
Domnul Moldovei pleacă în Rusia
Pentru Dimitrie Cantemir, întoarcerea în Moldova nu mai era posibilă. Trecuse deschis de partea inamicului Porții. A plecat împreună cu armata rusă și s-a stabilit în Rusia, unde a rămas până la moarte.
Nu a plecat singur. Documentele ruse și românești păstrează liste ale boierilor, slujitorilor și altor moldoveni care l-au urmat. Cercetările asupra activității lui Cantemir în Rusia au identificat inclusiv copii ale documentelor prin care însoțitorii săi erau așezați pe proprietăți rusești.
Exodul nu a însemnat doar schimbarea reședinței unui domn. O parte din elita politică și militară care se compromisese în alianța cu Rusia a dispărut astfel din viața politică a Moldovei.
Cantemir a devenit un apropiat al lui Petru I, savant al Academiei din Berlin și consilier al țarului, dar nu și-a abandonat speranța revenirii pe tronul Moldovei.
Cine a plătit pentru eșec?
Rusia s-a retras. Petru I și-a continuat politica de expansiune și avea să transforme țaratul într-un imperiu. Acesta este adesea citat de actualul dictator de la Moscova, Vladimir Putin, care în mod evident are o mare pasiune pentru fostul conducător rus.
Moldova a rămas însă expusă consecințelor. Poarta avea acum dovada că un domn pământean putea trece cu țara de partea unui adversar. În urma prăbușirii proiectului lui Cantemir, Nicolae Mavrocordat a fost instalat la Iași, iar în 1716 același sistem avea să fie extins și în Țara Românească.
Nu este corect să spunem că regimul fanariot a fost provocat exclusiv de campania lui Petru I. Cauzele țineau de politica generală a Imperiului Otoman și de competiția crescândă cu Austria și Rusia. Dar anul 1711 a demonstrat Porții cât de riscant devenise să lase Principatele în mâna unor domni legați de elite locale și capabili să ducă negocieri secrete cu puteri străine. Această campanie reprezintă, cel mai probabil, un moment cardinal în degradarea politică a domniilor românești.
În acest sens, rezultatul a fost paradoxal: Cantemir intrase în alianță cu Rusia pentru a obține o Moldovă mai independentă de Imperiul Otoman. Câteva luni mai târziu, el era refugiat în Rusia, armata rusă părăsea Moldova, iar controlul otoman asupra domniei devenea mai strict.
Pentru români, acesta avea să fie doar primul dintr-un lung șir de războaie ruso-otomane purtate, în bună măsură, pe teritoriul Principatelor. În deceniile următoare, speranța într-o Rusie eliberatoare nu va dispărea. Dar experiențele ocupațiilor militare ruse aveau să-i dea treptat un sens cu totul diferit.
Notă: documentare și cu IA.
