Dacă apreciezi Scientia, ajută-ne să continuăm!

Mecanica cuantică vine cu o problemă interesantă: dacă întreaga materie este guvernată de mecanica cuantică, de ce lumea din jur nu pare deloc cuantică?

O masă nu se află simultan în două locuri, iar un măr nu este într-o superpoziție în care cade și nu cade din copac. Acul unui aparat de măsură nu indică simultan două valori. Și totuși masa, mărul și aparatul sunt alcătuite din atomi și molecule care respectă aceleași legi cuantice ca electronii, de pildă, electronii. Unde dispare, atunci, caracterul cuantic al lumii?

O linie de cercetare dezvoltată în ultimele decenii mai ales de fizicianul Wojciech Zurek, de la Los Alamos National Laboratory, oferă un răspuns elaborat. Ideea centrală este că lumea clasică nu trebuie introdusă separat peste mecanica cuantică. Ea ar putea apărea din mecanica cuantică însăși, prin interacțiunea inevitabilă a sistemelor cu mediul.

Procesul se numește decoerență, iar extensia sa, prin care anumite informații despre lumea cuantică sunt selectate și multiplicate în mediu, poartă numele sugestiv de darwinism cuantic.

Problema superpoziției

În mecanica cuantică, starea unui sistem poate fi o superpoziție a mai multor posibilități. Un electron poate avea, de exemplu, o stare care combină două valori posibile ale spinului. Nu avem pur și simplu un electron care posedă una dintre ele, iar noi nu știm care. Formalismul cuantic tratează superpoziția ca pe starea sistemului. Când efectuăm însă măsurătoarea, nu vedem superpoziția, ci obținem un rezultat determinat.

Aceasta este esența faimoasei „probleme a măsurării”. Ecuația lui Schrödinger descrie o evoluție continuă a stării cuantice și permite superpoziții. Experiențele noastre de zi cu zi sunt, în schimb, alcătuite din rezultate determinate.

Interpretarea Copenhaga rezolva pragmatic problema spunând că, la măsurare, funcția de undă „colapsează” și avem unul dintre rezultate. Dar ce este fizic acest colaps? Când se produce? De ce ar trebui un aparat de laborator, alcătuit el însuși din atomi cuantici, să se comporte după alte reguli?

Zurek a căutat să vadă cât de departe putem ajunge fără să introducem un asemenea proces suplimentar. Punctul de plecare este acela că niciun sistem macroscopic nu este izolat.

Mediul ne măsoară permanent

Un grăunte de praf care plutește în cameră este bombardat continuu de molecule de aer și de fotoni. Un aparat de măsură interacționează cu aerul, cu radiația termică și cu alte obiecte.

În mecanica cuantică, când două sisteme interacționează, stările lor pot deveni corelate cuantic (fenomenul de inseparabilitate cuantică), astfel încât nu mai pot fi descrise complet ca două sisteme independente.

Aceasta înseamnă că mediul „înregistrează” permanent informații despre obiecte. Un foton lovește un grăunte de praf și se împrăștie, dar după interacțiune, fotonul conține informație despre poziția grăuntelui. Alt foton face același lucru. Moleculele de aer participă și ele.

Dacă grăuntele ar fi inițial într-o superpoziție de două poziții, informația despre acea superpoziție se răspândește rapid în uriașa rețea de particule din mediu.

Superpoziția nu trebuie să fie „distrusă” în sens fundamental. Dar informația necesară pentru a observa interferența dintre cele două componente devine dispersată în mediu într-un mod practic imposibil de recuperat.

Acesta este procesul de decoerență. O analogie utilă este o picătură de cerneală introdusă într-un bazin cu apă. Moleculele de cerneală nu dispar, dar după ce s-au răspândit prin bazin devine extraordinar de dificil să reconstruim picătura inițială.

În lumea macroscopică, decoerența este uluitor de rapidă. Pentru un grăunte de praf aflat în aer, interacțiunile cu fotonii și moleculele pot distruge posibilitatea observării interferenței cuantice într-un timp de ordinul (10-31) secunde. Aceasta explică de ce nu întâlnim obiecte cotidiene în superpoziții observabile.

Nu există neapărat o frontieră misterioasă la care mecanica cuantică încetează să funcționeze. Dimpotrivă: lumea macroscopică pare clasică tocmai pentru că mecanica cuantică funcționează permanent, inclusiv între obiect și mediul său.

Dar de ce vedem anumite proprietăți?

Decoerența rezolvă însă numai o parte a problemei. De ce vedem un obiect într-o anumită poziție? De ce unele proprietăți ale sistemului devin stabile și accesibile, în timp ce superpozițiile lor dispar din observație?

Zurek a identificat anumite stări cuantice care sunt deosebit de rezistente la interacțiunea cu mediul. Le-a numit pointer states — „stări ale indicatorului”, după acul unui aparat de măsură. Aceste stări au o proprietate esențială: informația despre ele poate fi transferată în mediu de multe ori fără ca starea să fie distrusă.

Poziția unui obiect este exemplul cel mai intuitiv. Fotoni succesivi pot ricoșa dintr-un grăunte de praf și pot transporta fiecare informație aproximativă despre poziția sa.

Superpozițiile delicate nu beneficiază de aceeași stabilitate. Interacțiunile cu mediul le fac rapid imposibil de observat ca superpoziții.

Astfel apare un fel de selecție. Nu toate componentele descrierii cuantice ajung în lumea macroscopică în aceeași măsură. Supraviețuiesc acele stări care pot fi înregistrate repetat și stabil în mediu.

De aici vine termenul „darwinism cuantic”. Nu există gene, organisme sau selecție naturală propriu-zisă. Analogia constă în faptul că anumite informații sunt „mai apte” să supraviețuiască și să se multiplice.

Mediul ca gigantică memorie

Pasul cel mai interesant vine atunci când realizăm că de cele mai multe ori nici măcar nu observăm obiectele direct. Când vedem o ceașcă pe masă, ochii noștri nu interacționează direct cu atomii ceștii. Detectăm fotoni care au ricoșat din ea. Cu alte cuvinte, citim informația despre ceașcă din mediul înconjurător. Mediul funcționează astfel ca un gigantic sistem de înregistrare.

Zurek și fizicianul Jess Riedel au calculat într-un model realist că lumina solară poate imprima în mediul fotonic informația despre poziția unui grăunte de praf de ordinul milioanelor de ori într-o singură microsecundă.

Această redundanță este crucială. Eu pot intercepta câțiva dintre fotonii reflectați de un obiect. Alt observator, aflat în altă parte, poate intercepta alți fotoni. Fără să interacționăm direct cu obiectul și fără să-l perturbăm semnificativ, ajungem la aceeași concluzie privind poziția lui.

Astfel apare consensul. Ceea ce numim realitate obiectivă ar putea fi tocmai acel set de proprietăți despre care mediul conține foarte multe copii independente. În limbajul lui Zurek, acestea capătă o formă de „existență relativ obiectivă”.

Este o idee profundă: lumea clasică nu ar fi alcătuită pur și simplu din proprietățile pe care sistemele le „au” în mod absolut, ci din proprietățile cuantice care pot deveni stabile, multiplicate și public accesibile.

De ce vedem cu toții aceeași lume?

Să ne imaginăm alternativa. Dacă un foton ar indica faptul că un obiect se află în stânga, altul că se află în dreapta, iar un al treilea ar purta altă informație incompatibilă, observatori diferiți ar reconstrui lumi diferite. Dar nu se întâmplă așa în experiența cotidiană.

Darwinismul cuantic încearcă să explice de ce: numai anumite informații sunt capabile să fie copiate redundant și stabil în mediu. Tocmai acestea devin accesibile simultan mai multor observatori și capătă caracterul pe care îl numim „clasic”.

În această imagine, obiectivitatea însăși este un fenomen emergent.

Nu este nevoie ca un observator conștient să determine realitatea. Fotoni, molecule și alte componente ale mediului fac „măsurători” în sens fizic cu mult înainte ca un om să privească obiectul. Lumea este deja plină de înregistrări redundante ale proprietăților stabile.

A dispărut problema măsurării?

Decoerența explică foarte bine de ce nu vedem superpoziții macroscopice și de ce anumite stări devin stabile. Dar rămâne întrebarea: de ce, într-un experiment concret, obținem tocmai acest rezultat și nu altul?

Dacă un electron este într-o superpoziție a două rezultate posibile, decoerența poate explica de ce interferența dintre ele devine inaccesibilă și de ce apar înregistrări stabile. Nu este însă evident că explică de ce există, pentru observator, un singur rezultat determinat.

Aici opiniile fizicienilor și filosofilor rămân împărțite.

Unii cred că programul lui Zurek reduce problema măsurării aproape la minimum. Alții susțin că decoerența transformă o superpoziție coerentă într-o situație care arată statistic ca un amestec de rezultate clasice, dar nu selectează propriu-zis unul dintre ele.

Philip Ball, în eseul publicat de Quanta Magazine care a readus recent în atenție programul lui Zurek, se declară impresionat de cât de mult poate fi explicat fără introducerea unor noi mecanisme speculative. Dar chiar el subliniază întrebările rămase: de ce este actualizat un rezultat și nu altul și ce reprezintă, ontologic, „substratul” cuantic înainte de apariția lumii clasice?

Așadar, darwinismul cuantic nu poate fi prezentat drept o soluție unanim acceptată a tuturor misterelor mecanicii cuantice, dar schimbă radical locul în care se află misterul.

Poate că lumea nu încetează niciodată să fie cuantică

Vechea întrebare era: unde se termină lumea cuantică și începe cea clasică?

Decoerența sugerează că întrebarea poate fi greșită. Poate că lumea clasică nu începe nicăieri, pentru că universul rămâne cuantic până la capăt. Ceea ce apare la scara noastră este un regim special în care superpozițiile devin inaccesibile, iar anumite informații sunt selectate, stabilizate și multiplicate enorm în mediu.

O piatră nu este „necuantică”, ci un sistem cuantic atât de intens conectat cu mediul, încât comportamentul său cuantic delicat nu mai poate fi observat, iar ceea ce numim realitate obiectivă poate fi ceea ce rămâne după acest proces de filtrare: informația despre lume suficient de robustă, încât universul însuși să o copieze iar și iar.

Realitatea clasică nu ar fi alternativa mecanicii cuantice, ci ar fi unul dintre rezultatele ei. Și atunci problema fundamentală nu mai este doar cum dispare superpoziția, ci cum se transformă posibilitățile cuantice într-o lume în care există fapte stabile asupra cărora observatori independenți pot cădea de acord?

Decoerența și darwinismul cuantic nu au oferit încă un răspuns acceptat de toți, dar au arătat că o parte importantă din răspuns poate proveni nu dintr-o nouă lege a naturii și nici din intervenția misterioasă a observatorului, ci din ceva mult mai banal și omniprezent: interacțiunea continuă dintre orice lucru și restul universului.


Sursa: Quanta Magazine

Write comments...
symbols left.
Ești vizitator ( Sign Up ? )
ori postează ca „vizitator”
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.

Susține Scientia!
Progresul softurilor de IA și funcția Google de a genera răspunsuri IA direct în pagina de căutare au dus la scăderea semnificativă a traficului Scientia și, implicit, a veniturilor oricum modeste din publicitate.
Scientia continuă să publice articole de știință și tehnologie, fără a accepta articole publicitare mascate drept conținut editorial (primim în mod regulat astfel de oferte). Dorim să păstrăm această independență, dar, în condițiile actuale, continuarea proiectului depinde și de sprijinul cititorilor.
Dacă apreciezi Scientia și dorești ca acest proiect să continue,
susține-ne printr-o donație.
Orice contribuție contează.