Dacă apreciezi Scientia, ajută-ne să continuăm!

Despre Bryan Johnson, multimilionarul american care crede că va învinge moartea, am mai scris pe Scientia.ro. La începutul anului, afirma că mai e puțin: în 2039 vom atinge nemurirea 😀 Dar căutarea nemuririi nu a început cu acesta. Sigur, multe cazuri de-a lungul istoriei speciei umane, dar un caz interesant vine din Rusia.

În Rusia începutului anilor '20, poetul și anarhistul Aleksandr Sviatogor cerea ca revoluția să elibereze omul inclusiv de moarte. Un secol mai târziu, Bryan Johnson își supune organismul unui program riguros de măsurători, alimentație, exerciții și intervenții medicale, sub deviza „Don’t Die”. Primul vorbea despre nemurire și cucerirea cosmosului; celălalt, adaptat timpului, despre algoritmi, biotehnologie și inteligență artificială. 

Sviatogor pornește de la libertatea persoanei și imaginează o civilizație reorganizată pentru nemurire. Johnson pornește de la propriul corp și extinde experimentul către o filozofie a supraviețuirii umanității. Diferențele apar când întrebăm cine trebuie salvat, prin ce mijloace și ce ar constitui o dovadă a reușitei.

Sviatogor, pseudonimul lui Aleksandr Aghienko, aparținea biocosmismului, o mișcare aflată la întâlnirea dintre avangarda artistică, anarhism și cosmismul rus. Moștenea de la Nikolai Fiodorov ideea că oamenii trebuie să combată moartea prin cunoaștere și acțiune, dar se îndepărta de fundamentul religios al acestuia. Fiodorov făcuse din învierea strămoșilor o datorie centrală; Sviatogor acorda prioritate afirmării persoanei vii, puterii sale creatoare și posibilității unei existențe fără limite prestabilite.

Argumentul său filozofic era acela că anarhiștii contestă autoritatea statului și a stăpânilor, dar acceptă autoritatea morții naturale. De ce ar fi legitimă această ultimă dominație? Libertatea rămâne incompletă câtă vreme individul poate fi anulat definitiv de procese biologice pe care nu le controlează. În textul său din 1922 despre anarhism și biocosmism, viața nemuritoare în cosmos este binele suprem, iar moartea, răul suprem.

Dreptul la existență nu mai înseamnă doar protecția împotriva omorului sau a persecuției, ci devine revendicarea capacității de a continua să trăiești. Totuși, un drept proclamat nu produce mecanismul necesar punerii lui în practică. Aici începe distanța dintre puterea morală a proiectului și posibilitatea sa tehnică.

În „Poetica biocosmică”, publicată în 1921, Sviatogor formulează trei sarcini: nemurirea personală, depășirea limitelor spațiale și învierea morților. Cea din urmă trebuie să restabilească persoana cu deplinătatea capacităților sale fizice și spirituale. Este vorba despre revenirea efectivă la viață, nu despre supraviețuirea prin amintirea urmașilor. Cosmosul constituie, la rândul său, un domeniu al acțiunii: Sviatogor imaginează chiar Pământul transformat într-o navă cosmică, eliberată de traseul orbital obișnuit.

Sviatogor nu oferă, cum poate v-ați putea aștepta, proiecte inginerești. Mijloacele sale erau, în primul rând, mobilizarea colectivă și orientarea științei către obiective considerate până atunci imposibile. Invoca experimentele contemporane de întinerire și de reactivare a țesuturilor, inclusiv cercetările lui Eugen Steinach și Nikolai Kravkov. Le interpreta ca semne că lupta cu moartea putea deveni științifică. Saltul de la asemenea cercetări la nemurirea persoanei era însă enorm.

Bryan Johnson lucrează la o scară imediată mult mai restrânsă. Programul său, numit Blueprint, urmărește să măsoare starea organismului, să selecteze intervenții, să le aplice și să evalueze rezultatele. Include somn regulat, exercițiu fizic zilnic, alimentație controlată, suplimente alimentare într-un număr impresionant, monitorizare și intervenții medicale. Corpul său este locul în care această strategie este încercată, cu resurse și asistență specializată. Johnson recunoaște că reunește practici cu niveluri diferite de validare, inclusiv terapii experimentale.

Un exemplu al componentei speculative este terapia genică pentru folistatină pe care Johnson declară că a primit-o în Honduras, în 2023. Folistatina este implicată în reglarea dezvoltării musculare. Johnson prezintă intervenția ca pe o posibilă contribuție la longevitate, dar precizează că nu era aprobată de autoritatea americană FDA. Existența unui experiment asupra propriului corp trebuie distinsă de demonstrarea unei prelungiri a vieții umane. 

Filozofia care organizează aceste practici este mai interesantă decât inventarul lor. Johnson consideră că mintea construiește justificări pentru comportamente care afectează corpul. Preferința de moment poate intra în conflict cu sănătatea viitoare. De aceea, în concepția sa despre „sinele autonom”, autoritatea deciziei este transferată către un sistem bazat pe măsurători, dovezi și reguli prestabilite. Organele ar urma să-și comunice nevoile prin date, iar impulsurile conștiente să nu poată contramanda protocolul.

Din această perspectivă, disciplina este o protecție a persoanei viitoare împotriva persoanei prezente. Cel care vrea satisfacție acum poate prejudicia omul care va suporta consecințele mâine. Interpretat astfel, Blueprint încearcă să transforme grija pentru sine într-o formă de guvernare a conflictelor dintre propriile dorințe. Rămâne însă problema stabilirii obiectivului: datele pot informa decizia, dar alegerea de a pune longevitatea înaintea altor valori este tot o alegere umană.

Într-un text publicat în ianuarie 2026, Johnson fixează anul 2039 drept țintă pentru nemurire și admite că poate eșua. Definește succesul prin trecerea unui an calendaristic fără creșterea vârstei biologice. Speranța sa se sprijină pe accelerarea cercetării prin inteligență artificială și pe dezvoltarea terapiilor de întinerire. Vorbește inclusiv despre modele de țesuturi proprii cultivate pentru testarea unor substanțe. Acestea ar putea reduce riscurile experimentării directe asupra organismului.

Există aici o diferență între formularea ambiției și criteriul propus pentru succes. Oprirea unui indicator al îmbătrânirii timp de un an nu dovedește nemurirea. „Vârsta biologică” este o estimare bazată pe caracteristici măsurabile, nu un contor unic al vieții rămase. Cercetătorii pot folosi asemenea indicatori pentru evaluarea riscurilor și a intervențiilor, dar o declarație de consens publicată în 2025 subliniază heterogenitatea îmbătrânirii și dificultatea surprinderii ei printr-un singur biomarker.

În plus, aplicarea mai multor intervenții aceleiași persoane face dificilă atribuirea unui rezultat unei terapii anume. O ameliorare poate proveni din exercițiu, alimentație sau combinația lor, fără să confirme eficiența componentei experimentale. Aceasta este o limită a demonstrației, chiar atunci când măsurătorile sunt numeroase și corect efectuate.

Nici eliminarea îmbătrânirii nu ar elimina automat toate cauzele morții. Ar rămâne accidentele, violența și alte vulnerabilități. Este util, așadar, să distingem între prelungirea vieții sănătoase, menținerea pe termen nedefinit a capacității de reparare biologică și imposibilitatea absolută de a muri. Johnson urmărește în practică primele două, chiar dacă limbajul său public folosește termenul maximal de „nemurire”. Sviatogor împinge proiectul mai departe prin includerea celor deja morți.

Totuși, Johnson depășește explicit interesul pentru propria longevitate. În „Manifestul nemuririi”, propune orientarea științei, capitalului și instituțiilor către conservarea și extinderea vieții. Critică o economie care recompensează epuizarea oamenilor și consumul ce le degradează sănătatea. Supraviețuirea presupune, în această concepție, atât repararea organismelor, cât și menținerea unei civilizații capabile să învețe și să inoveze. El avertizează și împotriva unei conservări obținute prin blocarea schimbării.

Relația cu religia îi diferențiază subtil. Sviatogor respinge explicit mistica și cere construirea nemuririi prin acțiune umană. Johnson își încheie manifestul evocând promisiunea biblică a dispariției morții și ideea împlinirii unei profeții. O interpretare posibilă este că primul dorește emanciparea de religie, iar al doilea recuperează promisiunea ei într-un limbaj tehnologic. În ambele cazuri, speranța vieții veșnice este adusă în lumea materială, unde împlinirea trebuie să producă efecte verificabile.

Ambii cer ca societatea să-și schimbe obiectivul fundamental. Protejarea vieții trebuie să organizeze activitatea colectivă, iar acceptarea morții nu trebuie să justifice pasivitatea. Ambii investesc speranțe într-o reorganizare a puterii umane: la Sviatogor, prin cooperare și știință; la Johnson, prin sisteme de măsurare, biotehnologie și inteligență artificială. Aceasta este o apropiere conceptuală, fără a presupune că Johnson ar continua deliberat biocosmismul.

Sviatogor susține că depășirea morții necesită efort colectiv, dar beneficiarul este persoana concretă. Johnson începe cu experimentul personal, dar îi atribuie o finalitate pentru specie. Diferența politică privește mai ales organizarea acțiunii: Sviatogor acorda regimului sovietic un rol în viitoarea luptă împotriva constrângerilor naturale; Johnson construiește în jurul unei întreprinderi și al unei comunități voluntare.

Fiecare formulă lasă o întrebare deschisă. Pentru un proiect colectiv al nemuririi, trebuie stabilit cum sunt protejați cei care nu împărtășesc obiectivul dominant. Pentru un proiect comercial, trebuie explicat cum ajunge beneficiul la cei fără bani. Publicarea unui protocol poate răspândi informația, dar accesul la investigații, personal medical și terapii rămâne o problemă distinctă. Promisiunea universală și mecanismul real al accesului trebuie evaluate separat.

În fapt, ceea ce-l distinge pe Johnson de majoritatea muritorilor este accesul la monitorizarea permanentă a sănătății și intervenția rapidă și de calitate în cazul identificării celor mai mici probleme. Acest acces este, desigur, extrem de costisitor. Johnson a afirmat de mai multe ori că are nevoie de circa 2 milioane de dolari pentru a-și pune în practică protocolul său. În mod cert, acești bani nu merg către pastilele cu suplimente diverse sau alimentația simplă.

Mai există o tensiune comună între libertate și control. Sviatogor urmărește eliberarea persoanei de necesitatea naturală; Johnson încearcă să protejeze existența prin restrângerea deciziilor spontane. Comparația sugerează că libertatea de a trăi mai mult poate cere disciplină și coordonare. Dar câtă autoritate asupra vieții cotidiene ar trebui acordată unui sistem care promite să o prelungească? Longevitatea nu răspunde singură la această întrebare.

Sviatogor oferă o filozofie a emancipării biologice, cu mijloace tehnice insuficient precizate. Johnson oferă practici concrete și rezultate măsurabile, dar acestea nu demonstrează împlinirea promisiunii sale. 

Write comments...
symbols left.
Ești vizitator ( Sign Up ? )
ori postează ca „vizitator”
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.

Susține Scientia!
Progresul softurilor de IA și funcția Google de a genera răspunsuri IA direct în pagina de căutare au dus la scăderea semnificativă a traficului Scientia și, implicit, a veniturilor oricum modeste din publicitate.
Scientia continuă să publice articole de știință și tehnologie, fără a accepta articole publicitare mascate drept conținut editorial (primim în mod regulat astfel de oferte). Dorim să păstrăm această independență, dar, în condițiile actuale, continuarea proiectului depinde și de sprijinul cititorilor.
Dacă apreciezi Scientia și dorești ca acest proiect să continue,
susține-ne printr-o donație.
Orice contribuție contează.