Civilizația modernă a învățat mai întâi să extragă energia îngropată în trecutul geologic al Pământului. Astăzi învață să facă ceva asemănător cu toată cunoașterea acumulată de mii de ani de cultură umană. Între Revoluția Industrială și revoluția inteligenței artificiale există o asemănare surprinzător de profundă.
Pentru cea mai mare parte a istoriei vieții, energia a circulat prin rețele biologice. Plantele captau lumina Soarelui, erbivorele consumau plantele, carnivorele consumau erbivorele, iar la fiecare treaptă se pierdea o mare parte din energie sub formă de căldură.
Ecologul britanic Charles Elton a descris în anii '20 această structură sub forma unei piramide: multă vegetație la bază, mai puține erbivore deasupra și foarte puțini prădători mari în vârf. Motivul este în ultimă instanță termodinamic. Nu există suficientă energie disponibilă pentru a susține prea multe organisme la nivelurile superioare ale lanțului trofic.
Timp de sute de milioane de ani, însă, sub aceste rețele biologice s-a format o gigantică rezervă ascunsă.
Plantele din Carbonifer, organismele marine și alte forme de viață au murit, au fost îngropate și transformate lent, sub acțiunea presiunii și temperaturii, în cărbune, petrol și gaze naturale. Energia captată cândva de organisme prin fotosinteză a fost conservată în scoarța terestră.
Combustibilii fosili sunt, într-un sens foarte literal, lumina solară a trecutului geologic stocată în materie.
Descoperirea arhivei energetice
Revoluția Industrială poate fi interpretată ca momentul în care oamenii au descoperit cum să deschidă această arhivă. Motorul atmosferic (motorul aspirat natural) construit de Thomas Newcomen în 1712 avea un scop foarte concret: pompa apa din minele de cărbune. Dar aici apare o buclă tehnologică remarcabilă.
Motorul consuma cărbune pentru a permite extragerea unei cantități mai mari de cărbune. Mai mult combustibil permitea construirea și funcționarea mai multor motoare, care permiteau deschiderea unor mine mai adânci, care produceau la rândul lor mai mult combustibil.
Energia extrasă începea astfel să subvenționeze propria extracție.
James Watt, Richard Trevithick și generațiile următoare de ingineri au crescut enorm eficiența mașinilor termice. De la randamente de ordinul fracțiunilor de procent ale primelor motoare cu abur s-a ajuns, în centralele moderne în ciclu combinat, la valori de peste 60%.
Acesta este unul dintre mecanismele fundamentale ale revoluțiilor tehnologice: producția unei generații de mașini este folosită pentru construirea unei generații mai performante.
Dar arhiva fosilă are o caracteristică inevitabilă: este consumată atunci când este utilizată. Cărbunele ars nu mai poate fi ars din nou. Petrolul transformat în combustibil și apoi în dioxid de carbon nu mai există ca rezervă energetică.
Astăzi funcționăm prin consumarea unui capital energetic acumulat timp de sute de milioane de ani.
A doua arhivă
Civilizația a construit însă și o altă rezervă enormă, dar nu în subsol, ci în biblioteci. De la primele tăblițe cuneiforme din Mesopotamia până la manuscrise, cărți, reviste științifice, baze de date și internet, oamenii au depozitat observații, teorii, argumente, povești și rezultate experimentale.
Este o arhivă a cunoașterii. Problema acestei arhive a fost mult timp accesul. Un om poate citi doar câteva sute de cuvinte pe minut. Chiar și un cititor disciplinat, lucrând zeci de ani, va parcurge doar câteva mii de cărți. În raport cu milioanele de volume existente, capacitatea cognitivă individuală reprezintă un canal extrem de îngust.
Bibliotecile au devenit astfel asemănătoare depozitelor geologice: conțineau cantități uriașe de informație, dar cea mai mare parte rămânea practic inertă. Cataloagele, indexurile și, mai târziu, motoarele de căutare au îmbunătățit accesul. Dar ele au rămas în esență tehnologii de localizare.
Un motor de căutare spune unde se află informația, dar un model lingvistic încearcă să o folosească efectiv.
Motoarele cu abur ale cunoașterii
Aici apare paralela cu Revoluția Industrială. Arhitectura transformer și modelele lingvistice de mari dimensiuni pot fi privite drept tehnologii pentru exploatarea masivă a arhivei culturale a umanității.
În timpul antrenării, cantități enorme de texte sunt procesate pentru identificarea relațiilor statistice dintre concepte, cuvinte, structuri și idei. Modelul nu memorează pur și simplu o bibliotecă, ci construiește o reprezentare distribuită a regularităților existente în ea.
Textul-sursă formulează foarte simplu diferența: un motor de căutare returnează un document; un model lingvistic poate deriva o concluzie din conținutul documentelor.
Din această perspectivă, inteligența artificială joacă pentru arhiva cunoașterii un rol asemănător celui jucat de motorul cu abur pentru arhiva energetică: face exploatabilă la scară industrială o resursă care exista deja. Iar analogia merge chiar mai departe. Modelele de inteligență artificială sunt antrenate cu ajutorul calculatoarelor; modelele rezultate ajută apoi la proiectarea de software, procesoare, algoritmi și chiar noi modele de inteligență artificială. Instrumentul de extracție începe, asemenea motorului cu abur alimentat cu cărbune, să contribuie la construcția generației următoare de instrumente.
Diferența fundamentală
Există însă o diferență esențială între cele două arhive: combustibilii fosili se epuizează prin utilizare, dar cunoașterea nu. Dacă un student citește Principia lui Newton, cartea nu pierde nimic. Dacă un milion de oameni citesc demonstrația unei teoreme, demonstrația rămâne intactă. Informația poate fi copiată și procesată de nenumărate ori fără să fie consumată.
Mai mult, exploatarea cunoașterii poate crea cunoaștere nouă. O teorie poate genera predicții, cum o demonstrație poate conduce la alte demonstrații, iar un experiment poate sugera alte experimente.
Arhiva energetică se micșorează pe măsură ce este exploatată, în timp ce arhiva cunoașterii poate crește.
Poluarea informațională
Dar aceasta nu înseamnă că arhiva cunoașterii este indestructibilă. Aceasta poate fi contaminată. Modelele lingvistice produc uneori informații false, atribuiri inexistente sau explicații plauzibile, dar incorecte. Dacă asemenea rezultate sunt publicate masiv și apoi reintroduse în corpusurile folosite pentru antrenarea generațiilor următoare de modele, erorile pot deveni parte a arhivei.
Textul face aici o distincție sugestivă: arhiva energetică se degradează prin epuizare, în timp ce arhiva cunoașterii se poate degrada prin eroare.
În acest sens, echivalentul intelectual al poluării industriale nu este dioxidul de carbon, ci informația falsă produsă și multiplicată automat.
O resursă care trebuie întreținută
Revoluția Industrială ne-a învățat cât de puternică poate deveni o civilizație atunci când găsește o modalitate de a exploata o rezervă energetică acumulată în trecut. Revoluția inteligenței artificiale ar putea reprezenta un fenomen asemănător.
Pentru prima dată, civilizația dispune de instrumente capabile să proceseze la scară masivă arhiva intelectuală acumulată în mii de ani.
Dar lecția combustibililor fosili nu este doar una despre puterea extracției, ci și una despre conservarea resursei.
Cărbunele poate fi epuizat, dar cunoașterea poate fi modificată. De aceea, problema fundamentală a epocii inteligenței artificiale nu va fi doar construirea unor instrumente din ce în ce mai eficiente pentru extragerea informației, ci și menținerea calității arhivei din care acestea învață. Pentru că, spre deosebire de zăcămintele de petrol sau de cărbune, patrimoniul intelectual al umanității poate fi exploatat fără să dispară. Cu o condiție: să nu-l umplem cu propriile noastre erori.
Sursa: The fossil logic of the industrial and AI revolutions de David C. Krakauer, preșidente și profesor William H. Miller de sisteme complexe la Institutul Santa Fe.
