Minciuna politicienilor are un inconvenient: uneori poate fi verificată. Dacă susții că ai construit un spital, cum e cazul la noi, unde apar doar în discursuri, cineva din presă ar putea verifica.
Sofismul, o metodă străveche de încercare de impunere a oricărui punct de vedere, oferă posibilități mai elegante.
Dacă ești politician, trebuie să înveți asta! Iar starea educației de la noi arată că sunt vremuri de aur pentru politicianul-sofist: din ce în ce mai puțini cetățeni sunt în stare să observe găunoșenia discursului înșelător. Dacă nu acum, când?
În articolul de față afli cum să minți fără să-și dea seama aproape nimeni. De exemplu, anunți că ai alocat sănătății mai mulți bani ca oricând, apoi vorbești ca și cum ai demonstrat că oamenii sunt tratați mai bine. Cifra poate fi corectă. Concluzia mai are nevoie de dovezi, dar cine mai ajunge cu raționamentul până acolo?
Tocmai în acest interval dintre ceea ce ai spus și ceea ce publicul crede că ai demonstrat se instalează manipularea. Un politician abil poate folosi fapte reale, preocupări legitime și cuvinte respectabile pentru a obține o concluzie pe care acestea nu o justifică. Ești politician? Este exact ce-ți trebuie!
În 20-25 de minute, cât îți ia să citești cu atenție acest articol, poți deveni expert în arta manipulării! Ce altceva îți poți dori mai mult? A, bani? Păi despre asta vorbeam și eu!
Sofiștii din vechime
Grecii au cercetat această problemă acum aproximativ două milenii și jumătate. De atunci, cei care se adresează publicului au de partea lor microfonul, televiziunea și distribuirea instantanee a mesajelor prin rețele sociale. Publicul continuă să aibă de rezolvat aceeași dificultate: cum deosebește argumentația bună de cea care sună bine?
Sofismul se bazează pe un raționament înșelător, cu aparență de corectitudine. Poate ascunde o premisă falsă, poate schimba sensul unui cuvânt sau poate prezenta drept necesară o concluzie care nu rezultă din dovezi. În distincția tradițională, numim sofism eroarea folosită deliberat pentru a înșela și paralogism eroarea involuntară. În practică, intenția vorbitorului este mai greu de demonstrat decât defectul argumentației.
O afirmație falsă, luată singură, nu constituie neapărat un sofism. Specificul sofismului este justificarea aparentă: publicul primește impresia că are motive să accepte concluzia.
În Respingerile sofistice, (nu intra pe link! l-am pus doar pentru cei neinteresați de subiect), Aristotel examinează tocmai argumentele care par să demonstreze sau să respingă ceva, fără să o facă în realitate. Nici elocvența, nici emoția nu sunt, prin ele însele, înșelătoare. Poți explica limpede un fapt adevărat și poți emoționa spunând adevărul. Abuzul începe când reacția produsă de discurs ține locul justificării concluziei.
Sofiștii din Antichitate merită totuși un proces mai echitabil decât le oferă numele lor. În lumea greacă a secolului al V-lea î.Hr., aceștia erau profesori, adesea itineranți, care predau contra cost argumentarea, vorbirea publică și alte discipline. În Atena, capacitatea de a convinge în adunări și tribunale avea consecințe politice și personale directe. Exista, așadar, o piață pentru asemenea competențe.
Nu formau o școală cu o doctrină unică. Au contribuit la reflecția asupra limbajului, educației, legilor și moralei. O mare parte a scrierilor lor s-a pierdut, iar portretele păstrate la Platon au și o miză polemică. A-i reduce pe toți la profesori de escrocherie ar reproduce tocmai nedreptatea intelectuală pe care vrem să o înțelegem. Un text imposibil de lung despre sofiști, în engleză, găsiți aici.
Dintre numele celebre, câteva sunt indispensabile. Nu putem stabili un clasament al celor mai convingători: nu avem înregistrările dezbaterilor și nici sondajele de după emisiune.
Protagoras din Abdera este asociat cu examinarea argumentelor opuse și cu formula potrivit căreia omul este măsura tuturor lucrurilor. Interpretarea acesteia rămâne discutată; nu trebuie transformată automat în lozinca potrivit căreia fiecare își poate inventa adevărul. Tradiția îi atribuie și capacitatea de a face argumentul mai slab să devină mai puternic, formulă criticată de Aristotel.
A cerceta ambele părți ale unei probleme este, însă, un exercițiu intelectual legitim. Poate descoperi slăbiciunile unei opinii dominante. Politicianul oportunist păstrează din acest exercițiu libertatea de a apăra astăzi o măsură și mâine contrariul ei, fără să explice ce s-a schimbat în dovezi sau împrejurări.
Gorgias din Leontinoi a explorat puterea discursului asupra emoțiilor și convingerilor. În Elogiul Elenei, apără un personaj cu reputație aproape imposibil de salvat: Elena, asociată războiului troian. Gorgias a în considerare patru explicații ale plecării acesteia: constrângerea, intervenția divină, iubirea și persuasiunea.
Dacă a fost răpită, vina revine răpitorului.
Dacă au decis zeii, cum li s-ar fi putut împotrivi?
Dacă a convins-o discursul, Gorgias îl tratează ca pe o forță care constrânge sufletul.
Dacă a dominat-o iubirea, ea ar fi victima unei puteri divine sau a unei tulburări omenești.
Fiecare drum al argumentării conduce la disculpare. Discursul compară efectul cuvintelor asupra sufletului cu efectul substanțelor medicinale asupra corpului: vorbele pot liniști, înspăimânta sau tulbura. Este o analiză a puterii limbajului, formulată într-o demonstrație retorică pe care autorul o numește, la final, și un joc al său
Prodicos din Ceos era cunoscut pentru distincțiile dintre cuvinte apropiate ca sens. În dialogul Protagoras, Platon îl prezintă deosebind, între altele, discuția de ceartă și aprecierea sinceră de laudă. Atenția la limbaj poate preveni confuzia. Folosită abuziv, aceeași sensibilitate poate servi cosmetizării: o reducere devine „reașezare”, o concediere „optimizare”. Această utilizare politică este extrapolarea noastră, nu o doctrină atribuită lui Prodicos
Hippias din Elis întruchipează, în portretul lui Platon, erudiția spectaculoasă. În Hippias minor, Socrate amintește cum acesta se lăudase că își fabricase singur inclusiv inelul, încălțămintea și hainele, pe lângă numeroasele sale competențe intelectuale. Pentru politicianul contemporan, tentația ar fi imaginea omului competent în orice domeniu. O competență reală nu se transferă însă automat la toate problemele despre care poți vorbi fluent.
Trasimah din Calcedon, personaj în prima carte a Republicii lui Platon, susține că dreptatea servește interesul celui mai puternic și arată cum conducătorii fac legi în avantajul lor. Teza are interpretări concurente și nu trebuie confundată cu un îndemn simplu la abuz. Ea permite totuși o întrebare politică incomodă: când puterea invocă „interesul public”, al cui interes este apărat efectiv?
Cum funcționa demonstrația care te făcea să pierzi chiar când aveai dreptate? În Euthydemos, Platon îi prezintă pe Euthydemos și Dionysodoros practicând eristica: disputa urmărită pentru victorie. Portretul este satiric și nu trebuie citit ca o transcriere neutră a unei lecții istorice.
Un exemplu, redat liber, pornește de la un câine care are pui. Câinele este tată. Câinele este al tău. Prin urmare, ar fi tatăl tău, iar puii lui, frații tăi. Absurditatea apare când relația de proprietate este combinată nelegitim cu relația de filiație. Cuvintele rămân familiare, dar raporturile dintre lucruri au fost schimbate.
În discursul politic, asemenea alunecări pot trece mai ușor neobservate. „Guvernul conduce țara” devine „guvernul reprezintă țara în orice privință”, apoi „a critica guvernul înseamnă a ataca țara”. Tocmai identificarea care ar trebui justificată este introdusă ca și cum ar fi evidentă.
Pregătirea retorică putea include discursuri demonstrative, argumente pro și contra și confruntări prin întrebări și răspunsuri. Chiar în Protagoras, lungimea răspunsurilor și regulile discuției devin obiect de dispută. Tehnicile se puteau folosi pentru clarificare sau pentru încurcarea adversarului. În varianta înșelătoare, vorbitorul obține acordul pentru câteva afirmații acceptabile și introduce, la trecerea spre concluzie, schimbarea decisivă.
Platon formulează și problema expertizei în Gorgias: în fața unui public neavizat, un orator poate fi mai convingător decât un medic asupra unei chestiuni medicale. Exemplul din dialog arată cum succesul persuasiunii se poate desprinde de cunoașterea subiectului.
Într-o dezbatere televizată, expertul care explică limitele datelor poate părea mai puțin sigur decât politicianul care a eliminat limitele din frază. Pentru spectator, fermitatea este ușor de observat. Calitatea dovezilor cere mai multă muncă.
Repetiția crește credibilitatea
Repetiția poate accentua problema. Într-un studiu publicat în 2015, Lisa Fazio și colegii au constatat că repetarea unor afirmații le putea crește credibilitatea percepută chiar când participanții dispuneau de cunoștințele necesare pentru a identifica eroarea. Este efectul de adevăr iluzoriu. Rezultatul nu înseamnă că orice minciună repetată va convinge pe oricine; arată că familiaritatea poate influența evaluarea adevărului.
Repetiția nu este ea însăși un sofism. Ea poate ajuta însă un raționament defectuos să devină atât de cunoscut, încât publicul să nu-i mai examineze legăturile.
Trei exemple de sofisme
Trei teme actuale arată cum se poate construi această impresie de demonstrație. Replicile următoare sunt fictive, iar cifrele sunt ilustrative, dar fiecare pornește de la o preocupare publică reală.
1. Inflația: transformă încetinirea scumpirii în ieftinire.
„Am redus inflația de la 10% la 5%. Așadar, viața s-a ieftinit datorită guvernului nostru.”
Prima afirmație ar putea fi adevărată într-o situație concretă, fără ca a doua să rezulte din ea. Dacă un coș reprezentativ costa 100 de lei, după o creștere de 10% costă 110 lei. Dacă în anul următor crește cu 5%, ajunge la 115,50 lei. Rata scumpirii a scăzut; nivelul prețurilor a crescut în continuare. Vezi aici explicația Băncii Centrale Europene despre inflație.
Discursul suprapune două erori: confundă variația ritmului cu variația nivelului și atribuie guvernului un rezultat fără să-i demonstreze contribuția. Nici evoluția puterii de cumpărare nu poate fi stabilită doar din inflație: trebuie analizate și veniturile.
Cetățeanul poate întreba ce anume a scăzut, față de când și prin ce mecanism au produs măsurile guvernului rezultatul invocat. Politicianul preferă să lase verbul „a scăzut” să facă singur toată campania.
2. Imigrația: fă dintr-un caz verdictul asupra unei populații.
„Un imigrant a comis această infracțiune. Este dovada că imigrația ne face țara nesigură. Cine ne contrazice ignoră victimele.”
Cazul individual, dacă este confirmat, trebuie investigat și sancționat. El nu stabilește, singur, frecvența infracțiunilor într-o populație sau efectul unei politici. Pentru asemenea concluzii sunt necesare date comparabile, perioade relevante și raportarea la numărul persoanelor din grupurile analizate. O comparație serioasă poate necesita și luarea în calcul a diferențelor de vârstă sau a altor factori.
Aici avem o generalizare pripită, urmată de o încercare de intimidare morală: cine solicită dovezi este prezentat drept nepăsător față de suferință. Emoția provocată de victimă, pe deplin legitimă, este folosită pentru a evita verificarea concluziei generale.
Sofismul invers ar fi să invoci succesul profesional al unui imigrant și să pretinzi că ai demonstrat inexistența oricăror dificultăți de integrare. Un exemplu poate ilustra o posibilitate. Nu poate înlocui descrierea întregii situații.
3. Războiul: transformă alegerea politicii într-un examen de loialitate.
„Cine cere verificarea cheltuielilor pentru apărare lucrează pentru adversar.” sau „Cine susține ajutorul militar vrea continuarea războiului.”
Prima replică identifică supravegherea cheltuielilor cu sabotajul. A doua atribuie unei persoane o intenție pe care sprijinul pentru o măsură nu o dovedește. Cineva poate susține apărarea și, simultan, controlul contractelor. Poate considera ajutorul militar necesar pentru obținerea unei păci durabile, indiferent dacă evaluarea sa strategică este corectă sau greșită.
Procedeul combină falsa dilemă cu denaturarea poziției adversarului: accepți politica mea sau ești împotriva valorii pe care pretind că o reprezint. Astfel, o dezbatere despre mijloace, consecințe și riscuri devine o acuzație privind caracterul interlocutorului.
Cele două formule nu demonstrează că politicile sau actorii implicați sunt echivalenți moral. Arată doar că intențiile atribuite și alternativele excluse trebuie justificate. Întrebarea decisivă rămâne ce efecte sunt probabile și pe ce dovezi se sprijină estimarea.
Manualul politicianului-sofist
Un mic manual pentru politicianul care vrea să câștige orice dialog sau să-și impună punctul de vedere poate fi construit ușor pornind de la aceste lecții. Iată ce trebuie să înveți și să aplici.
Nu e greu!
Pasul 1: pregătește argumentele pentru ambele tabere
Protagoras este asociat cu examinarea argumentelor opuse privind aceeași problemă. Exercițiul poate fi foarte util: te obligă să înțelegi atât motivele pentru o măsură, cât și obiecțiile împotriva ei. Politicianul oportunist folosește însă această capacitate pentru a justifica verdictul care îi convine, indiferent ce poziție ocupă.
Să presupunem că un guvern se împrumută pentru construirea unor spitale. Din opoziție, politicianul declară: „Guvernul împovărează generațiile viitoare. Copiii noștri vor plăti această datorie!”. Când ajunge el la putere și contractează un împrumut pentru un program comparabil, anunță: „Investim în sănătatea generațiilor viitoare. Copiii noștri vor beneficia de aceste spitale!”.
Ambele discursuri pot conține un adevăr: împrumutul creează obligații de plată, iar investiția poate aduce beneficii. Manipularea constă în a prezenta, de fiecare dată, numai partea care produce verdictul dorit. Când măsura aparține adversarului, costul devine decisiv, iar beneficiul dispare din discuție. Când măsura îi aparține, beneficiul ocupă întregul discurs, iar costul este trecut sub tăcere.
Rețeta este așadar: hotărăște mai întâi dacă vrei să lauzi sau să condamni măsura, apoi selectează argumentele care te duc acolo. Publicului îi prezinți rezultatul ca pe o evaluare imparțială.
Pasul 2: provoacă o emoție puternică, apoi folosește-o pentru a impune soluția ta
Începe cu o poveste care face publicul să simtă că trebuie intervenit imediat. Apoi prezintă măsura pe care o dorești ca fiind consecința firească a poveștii, trecând repede peste întrebarea dacă ea poate rezolva problema.
Să luăm cazul unei mame care nu a reușit să obțină la timp tratamentul necesar copilului său. Povestea stârnește compasiune și indignare. Politicianul continuă: „De aceea, trebuie să trecem toate spitalele în subordinea ministerului! Numai așa putem împiedica asemenea tragedii”. Ce, n-ați auzit așa ceva la noi?
Saltul înșelător se produce între suferința prezentată și soluția anunțată. Cazul poate demonstra existența unei probleme grave, dar, desigur, nu demonstrează însă că schimbarea subordonării administrative a spitalelor o va rezolva. Pentru această concluzie ar trebui stabilit de ce a întârziat tratamentul și cum ar elimina măsura propusă acea cauză. Poate lipsesc medicamentele, personalul sau echipamentele; fiecare situație cere o justificare concretă a intervenției.
Politicianul trebuie să încerce să obțină acceptarea măsurii cât timp publicul este încă sub impresia poveștii. Dacă adaugă „Cine se opune legii noastre să le explice acestor părinți de ce”, transformă și obiecția într-o aparentă lipsă de compasiune.
Pasul 3: alege cuvintele care fac măsura să pară deja justificată
Înainte să explici ce presupune măsura ta, dă-i un nume care o face să pară justificată. Numește-o „reformă”, „modernizare” sau „eficientizare”. Astfel, publicul este încurajat să accepte evaluarea pozitivă înainte de a cunoaște efectele concrete.
Să vorbim ceva aproape de realitatea noastră: să presupunem că un politician propune reducerea cu 20% a personalului unei instituții. El anunță: „Am început eficientizarea administrației”. Dar ceea ce știm, deocamdată, este că vor exista mai puțini angajați. Pentru a vorbi despre eficientizare trebuie să vedem ce se întâmplă cu activitatea instituției: îndeplinește aceleași sarcini, la aceeași calitate cu mai puține resurse? Sau cetățenii vor aștepta mai mult, iar unele servicii vor deveni inaccesibile?
Trucul constă în a introduce concluzia chiar în denumirea măsurii. Politicianul nu a demonstrat încă o creștere a eficienței, dar vorbește despre ea ca despre un fapt stabilit. Dacă spune apoi „Cine se poate opune eficientizării?”, adversarul este împins să pară ostil unui obiectiv dezirabil, deși el poate contesta tocmai capacitatea măsurii de a-l atinge.
Procedeul funcționează și invers. Dacă vrei să elimini un beneficiu, numește-l de la început „privilegiu”. Cuvântul sugerează că beneficiul este nejustificat, deși tocmai acest lucru ar trebui argumentat.
Pasul 4: afișează competența universală
Prezintă-te ca un om care înțelege orice problemă. Invocă experiența profesională, enumeră realizări și vorbește cu siguranță. Scopul este ca publicul să treacă de la „acest om a avut succes într-un domeniu” la „acest om are dreptate în chestiunea discutată”, fără să mai verifice argumentul.
Să presupunem că un politician declară: „Am construit o companie de succes și am administrat bugete de milioane. Știu cum funcționează economia. Dacă reducem această taxă, statul va încasa mai mulți bani”.
Experiența sa poate fi reală și relevantă. Dar succesul unei companii nu demonstrează efectul unei anumite modificări fiscale. Pentru concluzia anunțată trebuie arătat ce venituri s-ar pierde inițial, cât ar trebui să crească activitatea economică pentru a compensa pierderea și pe ce date se bazează estimarea.
Trucul apare când argumentul despre măsură este înlocuit cu un argument despre valoarea persoanei care o propune: „Credeți-mă, pentru că sunt competent”. Politicianul poate accentua impresia folosind termeni tehnici sau citând cifre corecte, dar care nu răspund întrebării. Publicul primește o demonstrație de fluență și o poate confunda cu demonstrarea concluziei.
Pasul 5: cere răspunsuri scurte la întrebări care conțin capcana
„Ați încetat să risipiți banii publici?”. Întrebarea presupune deja că interlocutorul a risipit bani. Dacă acesta acceptă să răspundă numai cu „da” sau „nu”, intră în capcană: „Da” poate fi interpretat ca „Recunosc că îi risipeam, dar m-am oprit”, iar „Nu” poate fi interpretat ca: „Încă îi risipesc”.
În ambele variante, publicului îi este sugerată recunoașterea unei vinovății care nu a fost dovedită. Interlocutorul ajunge să discute dacă risipa continuă, deși trebuia stabilit mai întâi dacă a existat risipă.
Un răspuns care respinge capcana ar fi: „Întrebarea dumneavoastră presupune că am risipit bani. Ce cheltuieli aveți în vedere și pe ce dovezi vă bazați?”
Politicianul care a pus întrebarea poate insista apoi: „Vedeți? Evită să răspundă! V-am cerut un simplu da sau nu!”. Astfel, încercarea interlocutorului de a corecta întrebarea este prezentată publicului drept eschivare.
Acesta este procedeul: îl obligi pe adversar să răspundă în termenii unei acuzații pe care ai introdus-o tu, fără să o demonstrezi.
Dar ați văzut deja tehnica asta aplicată, nu?
Pasul 6: prezintă avantajul puterii drept avantajul tuturor
Când propui o schimbare care îți oferă mai mult control, justific-o printr-un obiectiv pe care aproape oricine îl acceptă: instituții eficiente, stabilitate sau responsabilitate. Apoi vorbește ca și cum avantajul obținut de tine ar produce automat un avantaj pentru cetățeni.
Să presupunem că un guvern propune ca prim-ministrul să poată demite oricând conducătorul instituției care verifică modul în care sunt cheltuiți banii guvernului. Explicația oficială sună astfel: „Responsabilizăm conducerea instituției și eliminăm blocajele administrative”.
Schimbarea îi oferă, în mod evident, prim-ministrului o pârghie suplimentară asupra celui care îl controlează. Dar de aici nu rezultă că verificările vor deveni mai corecte sau că banii publici vor fi mai bine protejați. Trebuie analizat inclusiv riscul ca șeful instituției să evite constatările incomode pentru a-și păstra postul.
Saltul înșelător constă în echivalarea interesului conducătorului cu interesul instituției și, apoi, cu interesul public. Guvernul câștigă libertate de acțiune; publicului i se spune că a câștigat o administrație mai bună. Legătura dintre cele două rezultate rămâne însă de demonstrat.
Un test suplimentar s-ar putea face cu întrebarea: „Ați considera această regulă la fel de bună dacă mâine puterea ar ajunge la adversarii dumneavoastră?”
Cu jumătate de gură, trebuie să spun și asta: niciun asemenea manual nu oferă control total asupra publicului. Oamenii pot verifica, compara și respinge. Vestea bună este totuși că aproape nimeni nu mai verifică și compară.
Nici descoperirea unui sofism nu dovedește automat că teza apărată este falsă: arată că argumentul respectiv nu o justifică. Aceeași exigență trebuie aplicată și politicienilor cu care suntem de acord.
În concluzie, totul este posibil! Cu puțină muncă de pregătire, își poți construi singur argumentații pentru orice vrei să spui.
Acum știi cum să mânuiești cuvintele ca un vechi filozof antic! Și n-a trebuit să citești nicio carte pentru asta!
Aștept mulțumirile politicienilor mulțumiți într-un comentariu 😀
