Într-o postare recentă pe contul său de Twitter, cunoscutul gânditor Nassim Nicholas Taleb, arată că, așa cum s-a întâmplat cu cei de culoare în SUA, care din cetățeni de mâna a doua au ajuns să aibă astăzi drepturi egale cu ceilalți cetățeni, și în Israel se va întâmpla la fel. Cel mai probabil, scurtul text al lui Taleb este parte din viitoare carte a acestuia „Piatra lidiană”.
Ideea centrală este următoarea:
- una dintre opțiuni, cea practicată în prezent, este ca palestinienii și israelienii să trăiască într-un singur stat.
- pot fi diferențe de drepturi, un apartheid total sau cetățeni cu drepturi diferite.
- Palestinienii, urmași vechilor israeliți, în urma testelor genetice, nu vor accepta să rămână clasa inferioară și, cu sprijinul unei părți a israelienilor, în timp, vor ajunge să aibă drepturi egale.
La sfârșitul lui 2025, în Israel și teritoriile palestiniene (Gaza și Cisiordania) erau circa 7,4 milioane de palestinieni (1,86 milioane trăiau în Israel, 3,43 milioane în Cisiordania și 2,13 milioane în Fâșia Gaza). În cazul evreilor, numărul este cam același - 7,3–7,4 milioane.
Citind textul lui Taleb, este ușor să vezi în mersul istoriei liniaritate. Dar, de regulă, cauzalitatea și liniaritatea sunt ceea ce se impune retrospectiv, când privești detașat trecutul și stabilești cauzalități și cursuri ce par firești ale istoriei. Viitorul are însă, de regulă, darul de a fi mai greu de înțeles și prevăzut, dat fiind și că acesta operează cu variabile care nici nu pot fi imaginate de prezent; pe lângă faptul că viitorului nu-i place să fie cunoscut până nu devine prezent :).
Iată textul integral al postării lui Taleb:
„Banda de alergare a egalității
Chipul tău poate fi o insultă – tocmai am fost informat că palestinienii sunt oameni – soluția unui singur stat înainte de moartea statului-națiune.
Doi oameni merg pe stradă în fața ta. Nu poți spune cu exactitate cât de înalt este fiecare, dar poți determina cu ușurință diferența de înălțime dintre ei. Același lucru este valabil și în privința averii tale – de fapt, chiar într-o măsură mai mare. Nu există ceva precum averea absolută; evaluăm lucrurile prin comparație. Așadar, fie te compari cu alții, fie cu tine însuți într-un alt moment; adică te concentrezi asupra variațiilor transversale sau temporale ori, eventual, asupra ambelor.
Variațiile sunt mai ușor de detectat, evaluat și chiar cuantificat – necesită mai puțin efort mental. Acest lucru poate fi explicat prin teoria informației (și entropie). La un moment dat voi intra în detalii tehnice (nu acum) și voi arăta cum avem tendința de a confunda zgomotul cu semnalul, deoarece zgomotul prezintă mai multe variații, în special la scări temporale scurte. Și există o mulțime de moduri în care ajungem să avem probleme tocmai pentru că diferențele ne sunt mult mai vizibile.
Acum, când vine vorba despre drepturi, suntem și mai sensibili la variații: abaterile rămase sunt amplificate.
Cu cât există mai multă egalitate a drepturilor într-un sistem, cu atât mai mulți oameni vor detecta și se vor plânge de mici inegalități.
Nu am trăit niciodată într-o societate mai liberă, mai egală, mai puțin intolerantă, cu o mobilitate socială mai mare și mai dreaptă – și nu doar în Occident. Niciodată. Mă refer la drepturile sexelor, raselor, persoanelor cu dizabilități, profesorilor de gramatică spaniolă etc. Și totuși, niciodată nu am produs nemulțumiri mai zgomotoase cu privire la starea lucrurilor: discursul public este dominat de vociferări despre sexism, prejudecăți rasiale, privilegii, tiranie, inegalitate și plângeri privind sărăcia diferențială. Și totuși, dacă o persoană cu dizabilități, provenită dintr-un mediu defavorizat, ar trebui să aleagă un an în care să trăiască, acela ar fi 2026 – nu 1982, nu 1942 și cu siguranță nu anul 252, când era ceva obișnuit ca oamenii cu diformități să fie tratați rău, iar apariția cuiva cu o incompletitudine fizică să fie considerată o insultă, o insultă personală adresată ție.
Săgeata istoriei a fost orientată către reducerea acestor diferențe, datorită unui proces de amplificare crescândă a diferențelor. Am avut câteva inversări temporare în ultimele două secole, dar acestea au fost scurte și superficiale.
Ceva de acest fel a fost observat de intelectualul francez Alexis de Tocqueville, care remarca faptul că „iubirea pentru egalitate ar trebui să crească neîncetat odată cu egalitatea însăși și că ar trebui să se hrănească din ceea ce o alimentează”. Ideea lui Tocqueville este că este probabil să asistăm la mai multă nemulțumire atunci când există mai mult progres, nu mai puțină. El nu a analizat fenomenul din perspectiva proprietăților fizice ale percepției; a făcut pur și simplu o observație empirică.
O aplicație: Palestina. Banda de alergare dezvăluie fragilitatea sionismului și inevitabilitatea rezultatului reprezentat de un singur stat palestinian. Am scris că mișcarea sionistă era limitată la trei opțiuni.
Prima soluție este expulzarea palestinienilor nativi sau determinarea lor să plece prin hărțuire sistematică, dar ascunsă, în care regulile nu sunt niciodată scrise.
A doua este uciderea tuturor (sau a cât mai multora posibil prin intermediul țintelor identificate greșit și al „erorilor regretabile”).
A treia opțiune este, în lipsa posibilității de a le realiza în mod satisfăcător pe primele două, acceptarea cu reticență a conviețuirii cu ei într-un singur stat, dar sub un regim al diferențelor de drepturi. Diferența poate fi la fel de amplă precum un Apartheid total sau la fel de redusă precum statutul de cetățean de rangul al doilea; acest lucru decurge din însăși natura sionismului, potrivit căreia statul trebuie să fie exclusiv sau în principal destinat evreilor.
Las deoparte a patra opțiune, ceea ce este numit „soluția celor două state”, întrucât nu pare să fie ceva realizabil.
Această a treia soluție este cea practicată în prezent, în 2026. S-ar putea să mai funcționeze și în 2036 – deși mă îndoiesc serios. Dar a crede că palestinienii, care sunt cei mai apropiați descendenți ai vechilor israeliți, vor accepta să facă parte din clasa celor nealeși, cu un statut inferior celui al celor aleși, înseamnă să nu înțelegi dinamica istoriei. Iar într-un asemenea stat unic, nu doar mișcarea palestiniană, ci și moralitatea viitorilor rezidenți evrei va determina statutul lor, la fel cum în America nu doar populația de culoare a cerut egalitate deplină, ci și un segment important al populației albe a fost activ în cadrul mișcărilor pentru drepturi. Iar astăzi aproape că nu există niciun segment al spectrului politic american care să ceară anularea acestor drepturi.”
