Nebuloasa RosettaEdwin Hubble a descoperit deplasarea spre roşu – această deplasare spre roşu a luminii ce provine de la stele – ca dovadă a expansiunii Universului: un act de creaţie a spaţiului şi timpului. Universul nu este static, aşa cum s-a crezut înainte de Hubble.

 

 

 

Articolul de faţă cuprinde postfaţa, semnată de Cătălina Curceanu, a volumului de poeme „Fugă spre roşu/ Fuggire verso il rosso”, al poetului român Dumitru Găleşanu, ediţie româno-italiană apărută la editura "Tracus Arte" din Bucureşti în acest an.

 

ŞTIINŢĂ ŞI POEZIE : PARADIGMA DEPLASĂRII SPRE ROŞU



- Postfaţă la volumul de poeme „Fugă spre roşu/ Fuggire verso il rosso”, al poetului român Dumitru Găleşanu , ediţie româno-italiană, Ed. „Tracus Arte” din Bucureşti, România, 2012 -



O eternă fugă spre roşu: un Univers în expansiune, un om în întâmpinarea propriului destin: „...desfrunzesc în uitare/ zdrenţuitele clipe –/ în fuga/ spre roşu,/ sfâşietoare/ în-destinări –/ destinare (...).I Spre roşu se deplasează şi poetul Dumitru Găleşanu, în volumul liric „Fugă spre roşu”, într-o călătorie cosmică inedită, dinspre şi înspre Sine, în care, expulzat din singularitatea primordială, printre imaginile deformate de efecte gravitaţionale tulburătoare, reuşeşte a fi: „acelaşi mereu –/ suferind lângă tine,/ a-mărginind iubirea ...”.II

Universul în care trăim: un mister profund, la fel de profund ca Universul din interiorul nostru. Noi – oamenii – fiinţe înzestrate cu raţiune: într-o fugă involuntară şi nestăvilită spre roşu, cea a Universului însuşi, o deplasare spre un roşu tot mai aprins, voită şi căutată, cea care scrutează, prin „vadul cosmic”, misterele eu-lui: „acelaşi-unu veşnic schimbător,/ multiplicat infinit/ din sâmburele de energie-al nimicului-tot/ ce nu mai ostenim a-L contempla.III

Cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm? Ştiinţa propune o serie de soluţii, care dau însă naştere unui şi mai mare număr de mistere. Astfel, Universul nostru s-ar fi născut, o naştere învăluită în mister, acum mai bine de 13 miliarde de ani, într-un proces, Big Bang, care a generat tot ceea ce există astăzi. Un Univers de quarcuri, electroni, gluoni şi multe alte particule, infinit de fierbinte, care, cu trecerea timpului – „prin eonii/ fără de-nceput”, s-a răcit şi a generat atomii, galaxiile şi, în cele din urmă, omul, minusculă făptură care, cu ochii spre cer, scrutează şi se întreabă, căutând esenţa, care este realitatea ultimă.

În contextul evolutiv al naturii lucrurilor, pe măsură ce omul de ştiinţă sfredeleşte, cu ajutorul acceleratoarelor de particule, în micro-cosmos, descoperind un nesfârşit univers de particulele elementare, iar în macro-cosmos, un Univers care se agită, în expansiunea lui accelerată, de neoprit, autorul cărţii se-înalţă să înţeleagă, să admire misterele lumii, contopindu-se cu ele: „La orizontul evenimentelor,/ din zborul curat –/ sălbăticiilor/ universului/ m-am înălţat/ să mângâi/ şi spinii: şi floarea –...”.IV Iar poetul reuşeşte, în miracolul de a se deplasa spre roşu, în sens antropic ori invers, spre albastru, dinspre exterior şi înspre interiorul lumilor materiale şi de gând, în acelaşi timp; în poemele lui Găleşanu nu există însă contradicţii: albastrul co-există cu roşul pur, îl întăreşte.

 

Dumitru Galesanu
Dumitru Găleşanu


Edwin Hubble a descoperit deplasarea spre roşu – această deplasare spre roşu a luminii ce provine de la stele – ca dovadă a expansiunii Universului: un act de creaţie a spaţiului şi timpului. Universul nu este static, aşa cum s-a crezut înainte de Hubble (şi Einstein era convins!); Universul e ca o Fiinţă vie, cu o dinamică extrem de complicată, pe care oamenii de ştiinţă încearcă să o înţeleagă. Ştiinţa a ajuns să înţeleagă atomii, compoziţia lor şi modul în care se combină pentru a da naştere structurilor complexe. Mai sunt încă multe enigme care aşteaptă să fie dezlegate. De la mecanica cuantică, ce permite existenţa Universurilor paralele (şi în cadrul căreia conştiinţa ar putea avea un rol), la energia întunecată, singularitatea „găurii negre”, ori soarta finală a Universului: va fi o veşnică fugă spre roşu a universului de particule sau, cândva, într-un viitor îndepărtat, această deplasare se va opri, în sfârşit, iar Universul va porni într-o goană nebună, o fugă spre albastru, Big Crunch, spre o nouă singularitate?

Misterul energiei întunecate este, poate, cel mai mare mister al fizicii moderne; această presupusă formă de energie, descoperită acum circa 15 ani studiind stelele, care face ca expansiunea Universului să fie din ce în ce mai accelerată. Ca un fel de forţă anti-gravitaţională, energia întunecată împinge Universul spre noi orizonturi; Universul nu mai are răbdare, de parcă ar vrea să ajungă dincolo de spaţiu şi de timp, şi astfel, se dilată din ce în ce mai repede.

 

Nebuloasa Rosetta
Nebuloasa Rosetta


Ce este însă energia întunecată? Ştim doar că ea reprezintă circa 70% din întreaga energie din Univers – enorm!!! Dar încă nu ştim ce este – o energie a vidului, aşa-numita constantă cosmologică a lui Einstein, sau ceva mai subtil? Expansiunea accelerată ne va lăsa, oare, singuri? Vom ajunge, într-un viitor îndepărtat, să nu mai vedem stele pe cer? Ce fel de fiinţe am putea fi fără stele? Dumitru Găleşanu intuieşte şi trăieşte misterele – efectele energiei negre: „O noapte întreagă/ s-au întrecut/ sufletul meu –/ liniştea,/ o energie vie-a fiinţei/ infinit răzbătea/ pământul dorinţei/ nemaivăzut,/ bântuia liniştea/ insesizabilul mut/ ca un înger-al nopţii/ cu cerul căzut!V, lui rămânându-i iubirea, facerea, ca unică soluţie de la dezagregarea în van a lumilor: „Ca un fulger albastru/ mă străbătu/ atingerea ta/ dragostea mea –/ sfâşiind liniştea,/ în conul penumbrei/ risipindu-mă tu!...”;VI iubirea, fuga spre albastru, se opune şi echilibrează fuga spre roşu, stingerea, compensează energia neagră a morţii cu energia luminoasă a vieţii: „înalta nuntire/ c-un alt univers/ a unui fulger albastru,/ fără sfârşire!VII.

Poetul priveşte lumea asemănător omului de ştiinţă, folosind instrumente sofisticate evident, printre acestea numărându-se şi lentila gravitaţională. Omul de ştiinţă foloseşte acest efect al teoriei relativităţii generale ale lui Einstein, pentru a măsura distanţele cosmice şi a cântări stele, găuri negre, galaxii, materia întunecată etc. Lumina stelelor îndepărtate, în apropierea acestor obiecte misterioase, este deformată, ca printr-o lentilă – o lentilă gravitaţională. Acest efect a fost recent folosit pentru a descoperi planete în afara sistemului solar: exoplanetele. Similar, poetul se foloseşte de lentila gravitaţională, dând întreaga măsură a propriilor trăiri şi senzaţii: dar locul câmpului gravitaţional este luat de sentimente: „Cu/ chipul brăzdat/ de vârstele humii,/ prin lentila gravitaţională/ privesc/ în profunzimile lumii,/ la vieţile noastre mititele/ privesc –/ (....) Din energia nimicului/ descătuşat în firesc,/ prin lentila gravitaţională/ către tine, iubito, privesc...VIII. Ce vede poetul în locul găurilor negre şi al materiei întunecate? Care este orizontul evenimentelor pentru poet? De unde nu se mai poate întoarce acesta – şi nici nu vrea să se mai întoarcă? Din masa critică a iubirii de om – din senzaţia forte care-l atrage şi-l transformă perpetuu; care-l proiectează în dimensiuni infinite, care îl face să „hălăduiască în găuri de vierme”. Da, el poate să străbată aceste adevărate punţi Rosen-Einstein: „găurile de vierme”, care, folosind extra-dimensiunile şi efectele undelor gravitaţionale, fac posibilă trecerea dintr-un univers într-altul. Există chiar şi o teorie a fizicii moderne care susţine că toate „găurile negre” dintr-un univers ar fi, la „celalalt capăt”, găuri albe – adevărate fântâni de energie şi de materie, generatoare de noi Universuri. Câte Universuri? O infinitate! Toate diferite! Găleşanu, cu imaginaţia şi sensibilitatea sa genuine, poate străbate aceste universuri, le leagă şi le separă, în materialitatea infinită, părând a fi găsit, întru ştiinţă, modalitatea de a se introduce în lumea magică a găurilor de vierme. Nu este oare de invidiat?

 

 

Un alt mare vis au toţi oamenii de ştiinţă: teoria care unifică forţele din Natură, care realizează o explicaţie simplă şi unitară a „tot ceea ce există”, plecând de la o simetrie perfectă care, însă, a fost ruptă de nenumărate ori (altfel noi nu am fi aici). Că această teorie ar putea fi cea a corzilor sau o alta nu are importanţă – ceea ce contează este că toţi oamenii de ştiinţă caută aceasta teorie atât în formule matematice, dar şi iscodind lumea cu telescoape şi acceleratoare.

Dar, oare, spiritului viu - care sălăşluieşte în fiinţa preocupărilor poetului din domeniul fizicii moderne, cum este acela al gravitaţiei cuantice,  n-ar trebui cumva a-i recunoaşte chiar meritul de a fi conceptualizat lumina ca „undă pe corzi” (vibrante - s.n.), aşa cum Niels Bohr a statornicit prima oară că fotonul, vehicul al luminii, în deplasarea ondulatorie prin macro-Univers, este corpuscul-undă ?

Noi credem că da, pentru că astfel rezultă din formularea conceptuală extrem de concentrată, impusă în chiar titlul precedentului său volum bilingv de poeme: „Pe corzile luminii/ Sulle stringhe di luce”, publicat în 2011, la Ed. „Tracus Arte” din Bucureşti, cum şi în titlul a două poeme aparte, unul care dă titlul respectivului volum şi altul: „Lumina [-undă pe corzi”], ambele continuând cu poemul: „Teoria M.”(branei - s.n.), fundamentul fiind teoria corzilor vibrante, cunoscută altfel şi sub denumirea de „teoria stringurilor” sau a superstringurilor.

Numai că, noi toţi: oamenii în general, suntem obişnuiţi a trece cu multă uşurinţă pe lângă adevărurile fundamentale ale realităţii, ceea ce autorul nu-şi permite s-o facă: simplu şi nonşalant, el ni le pune pe tapet, în stilul caracteristic.

Şi totuşi, dacă noi nu am fi, ce altceva ar fi? La câte putem renunţa din Univers? Şi, când am renunţa la tot – ce ar mai rămâne? Vidul!!! Dar ce este vidul, există? Există un fel de ne-existent? Există nimicul? Întrebare oarecum absurdă – la care, de secole, se chinuiesc a da un răspuns rezonabil: filozofii, oamenii de ştiinţă şi artiştii, în opera lor de creaţie. Pentru fizicieni, problema şi-ar fi găsit o soluţie elegantă, dar misterioasă: vidul absolut nu există. În fiecare clipă, ne spune Heisenberg, se generează perechi de particule şi antiparticule care clocotesc. Electroni şi pozitroni, quarcuri şi anti-quarcuri, şi tot ce ne putem imagina se generează, trăiesc o clipă şi dispar. Ba, mai mult, acest efect ar duce în timp şi la evaporarea găurilor negre, prin aşa-numita radiaţie a lui Hawking, o consecinţă a mecanicii cuantice, în cadrul căreia una dintre cele două particule, se disipează, fuge din gaura neagră.  Efecte ale mecanicii cuantice sunt cercetate şi folosite intensiv: la acceleratoarele de particule chiar se speră că, în fracţiunile de secundă în care au loc ciocnirile, se creează particule noi, prin acest gen de efect, care pot fi într-astfel studiate. Oamenii de ştiinţă speră să vadă efectele generate de bosonul Higgs sau particule supersimetrice. Detectoare de particule mai mari decât un bloc de 10 etaje scanează miliarde de particule în speranţa că printre ele s-ar ascunde şi una nouă, pe care încă n-a văzut-o nimeni, dar pe care cineva a imaginat-o. Lucid, poetul Găleşanu imaginează însă aceste procese surprinzător de exact: „Vidul/ nu este absenţa-a tot –/ la atingerea gândului pur,/ hipersensibil/ monastic,/ materia/ se-animă spontan/ de jur împrejur,/ în simţul comun/ (i)radiind/ pachete/ de energie,/ elastic.IX Spre deosebire de omul de ştiinţă, pentru poet, există, totuşi, un vid absolut – generat de absenţa iubitei. Doar atare absenţă este cea care (a-)neantizează: „ţi-am spus/ cândva,/ dar nu/ m-ai crezut –/ absenţa ta/ este neantul!,/ absorbind/ povestea/ amară şi,/ ca-ntr-un vid nesfârşit –/ (ne)liniştea lumilor mele,/ crepusculară!X

Atâta vreme cât vorbim de atomi, de neantul care nu există, mai rămâne nobilul vid, vesel şi relativ, plin de mişcare; inter-dimensional, neantul pune stăpânire pe fiinţă doar atunci şi numai atunci: când iubirea încetează să existe.

Creativitatea, cea care stă de veghe la temeiul ştiinţei şi al artei, la baza poeziei şi a fizicii, cea care, ca-ntr-un perpetuum mobile ne împinge spre roşu, cu momente retrospective în care, din când în când ne deplasam înspre albastru, ne face să fim ceea ce suntem: făpturile inteligente dintr-un sistem solar aflat la periferia unei galaxii medii, într-un Univers în expansiune, enorm şi vechi, care au îndrăznit să ridice ochii spre cer, să se întrebe, să înţeleagă, să viseze, să plângă şi să râdă. Cum spune şi Găleşanu: „`Ntr-o stare absolută: un-Tot-fără-de-stare/ îndestulat adânc din neuitare,/ mă las expulzat pe de-a-ntreg dinainte –/ o singularitate-a lumii-ntr-o pată de culoare,/ cu trupul răstignit de sensuri şi cuvinte –/ un eu-de-înlăuntru-ntr-un Eu-de-într-afară”,XI care contemplă Universul exterior şi cel interior, având drept unic far călăuzitor şi destin-destinare, iubirea: „la suprafaţa clipei trecătoare/ şi-n infiniţii de sub tâmplă.XII

Pornit ca spre un liman izbăvitor în aventura gnoseologică faţă de nemărginirile lumilor materiale şi spirituale, intuiţia poetului deschide omului de ştiinţă noi orizonturi, în credinţa de a străbate: „prin vămile timpului –/ în fuga spre roşu absolut de(s-)finit...”,XIII iar în acest demers autorul se relevă precum un „fluture-zbor”, la un înalt nivel de sublimare existenţială, prin învăluirea şi dezvăluirea mitică a continuumului spaţiu-timp „originar”, călătorind pe elipsele unui univers multiplu, răsărit infinit: dincolo de timp, din matricea fără de timp.

Sentimentul vastităţii Universului şi profunzimile lumilor materiale „dinlăuntru” şi „dintr-afară”, la simpla observaţie a entităţilor fizice, în multitudinea de forme şi structuri, cunoscute sau bănuite numai a coexista alături cu „vieţile noastre mititele”, dar şi ceea ce ţine de „eu-L” omului-ca-om, fiinţa cunoscătoare în raţiunea de-„a fi”, îl fascinează în chip desăvârşit pe autor.

Atât de înalt, încât, acelaşi sentiment se revarsă apoi „într-afară” de sine, consecinţa fiind aceea a naşterii unui alt Univers, perpetuu-exploziv, reprodus întocmai din fiinţa şi trăirile proprii, în raport cu dinamica evenimentelor, care aievea se şi petrec, simultan: „întru-tot-şi deodată” (în macro şi micro-Univers).

Este vorba aici de un Univers în veşnică mişcare, (re-)născut din aspiraţia spre o „lumină rară” (iubita!), spre transcendentul altor lumi nemaivăzute, intens dominate în conţinut de principiul heraclitian, ca şi sursă a genezei lirice proprii.

Imaginea de fundal a elementelor cosmice primordiale, cum şi liniştea perfect naturistă a simplului, adânc spiritualizate într-o ştiinţă a-Totului, pun în evidenţă „eu-L” levitant al poetului, călătoria liberă spre infinit, până acolo când «mişcare pură din mişcare» epistemologia poemelor subîntinde absolut, în real.

Ca autor de viziune rafinat cosmologică, printr-o dispersie infinită a sentimentelor pentru femeia iubită, senzaţia metafizică este atinsă de poet, potrivit spuselor proprii – circumstelar – pe „corzile” iubirii, de unde porneşte însăşi cunoaşterea. În-spaţiat nativ de reflexul unor trăiri profund ancorate în matca diversităţii „lumilor omului”, de unde şi lumina versurilor congener născânde „în logica magică” a fiorului metafizic al trecerii, călătoria de cuget şi simţiri a poetului fizician-cosmolog, începe şi se consumă prin substanţa sa, în nota dominantă a Existentului, din fecunda lui interioritate, adică dinspre şi către „originar”, în deplasarea einsteiniană spre roşu a liniilor spectrale..., a lucrurilor.

Şi toate acestea pe fondul „muzical” al unor proiecţii poetico-filozofice de mare acurateţe, neîntinate de efemer, care sunt subsumate introspecţiei logice a evoluţiei în timp a teoriilor vizând cunoaşterea ştiinţifică a fenomenului în sine.






_____________________
I Acelaşi mereu [Artportret]
II idem
III Artera tainică-a fiinţei
IV Fugă spre roşu
V O energie vie-a fiinţei
VI idem
VII idem
VIII Prin lentila gravitaţională privesc
IX Vidul nu este neantul
X idem
XI Acelaşi mereu [Artportret]
XII idem
XIII Vamă pământului

Scris de: Cătălina Curceanu
Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.