Chimioterapia este tratamentul cancerului cu unul sau mai multe medicamente citotoxice antineoplazice, ca parte a unui regim standardizat. Chimioterapia poate fi administrată cu intenţii curative, cu scopul de a prelungi durata de viaţă sau pentru a alina simptomele. Este adesea folosită în combinaţie cu alte tratamente pentru cancer precum radioterapia, intervenţii chirurgicale şi/sau terapia hipertermică.
Anumiți agenţi chimioterapeutici au, de asemenea, un rol în tratamentul altor afecţiuni incluzând spondilita anchilozantă, scleroza multiplă, boala Crohn, psoriazis, artrita psoriazică, lupus eritematos sistemic, artrita reumatoidă şi sclerodermie.
Agenții chimioterapeutici tradiţionali acţionează prin uciderea celulelor care se divid rapid, una dintre principalele proprietăţi ale celulelor canceroase. Acest lucru înseamnă că chimioterapia afectează şi celelule care se divid rapid în condiţii normale, precum măduva osoasă, tractul digestiv şi foliculii de păr. Astfel se ajunge la cele mai frecvente efecte secundare ale chimioterapiei: mielosupresia (scăderea producţiei de celule sanguine, prin urmare, imunosupresia), mucozita (inflamaţie a mucoasei tractului digestiv) şi alopecia (căderea părului).
Bazat pe unele rapoarte, inventatorii chimioterapiei au fost Alfred Gilman şi Louis S. Goodman. În anii '40, Departamentul de Apărare SUA i-a angajat pe cei doi pentru a conduce cercetările folosirii nitrogen muştarului ca agent terapeutic. Ei au descoperit că un asemenea agent chimic de război ar putea vindeca, de fapt, limfoma. După acestea, Eli Lilly a descoperit eficacitatea brebenocului de Madagascar în blocarea proliferării celulelor canceroase. În anul 1965, a fost descoperită eficacitatea combinaţiei chimioterapeutice ca un tratament al cancerului. Acest tratament presupune tratarea pacientului cu mai multe medicamente simultan.
Cuvântul ''chimioterapie'' se referă, de obicei, la tratamentul cancerului, dar sensul sau istoric este mai larg. Termenul a fost folosit în istorie în referințe non-oncologice cum ar fi utilizarea antibioticelor. Primul agent chimioterapeutic modern a fost arsphenamina, un compus arsenic descoperit în 1909 şi utilizat pentru a trata sifilisul. Acesta a fost urmat de descoperirea sulfonamidelor şi a penicilinei. Alte utilizări ce au fost denumite chimioterapeutice sunt tratamentele bolilor autoimune precum scleroza multiplă, dermatomiozita, polimiozita, lupus şi artrita reumatoidă.
Eficacitatea chimioterapiei depinde de tipul cancerului şi stadiul în care se află. Eficienţa totală a chimioterapiei variază de la a fi curativă pentru anumite tipuri de cancer, precum unele leucemii, la a fi ineficientă, cum ar fi la unele tumori cerebrale, până la a fi inutilă, în cazul mai multor tumori de piele non-melanome. Chiar şi atunci când este imposibil ca tratamentul chimioterapeutic să ofere o o vindecare permanentă, acesta poate fi util pentru a reduce durerea sau pentru a reduce mărimea unei tumori inoperabile în speranţa că va fi posibilă o intervenţie chirurgicală în viitor.
Preluare de pe AGERPRES/(Documentare — editor: Marina Bădulescu)
