Marți, 5 septembrie 2006, România își pregătea intrarea în Uniunea Europeană sub perspectiva unor controale fără precedent, dar încerca în același timp să se prezinte drept o economie atractivă pentru investițiile asiatice. Patru generali părăseau SRI, cursa pentru licențele 3G intra în etapa decisivă, iar începutul anului universitar împingea în sus chiriile din marile orașe.
Cu mai puțin de patru luni înaintea aderării, presa relata că România și Bulgaria urmau să intre în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, însă cu cele mai severe mecanisme de supraveghere aplicate până atunci unor noi membri. Comisia Europeană se pregătea să publice raportul decisiv la 26 septembrie. Printre instrumentele discutate se aflau suspendarea unor fonduri și activarea clauzelor de salvgardare, inclusiv în domeniul justiției. Renate Weber avertiza că, dacă sistemul judiciar românesc nu era considerat suficient de solid, exista riscul ca unele hotărâri ale instanțelor din România să nu fie recunoscute automat în celelalte state membre. Aderarea devenea tot mai sigură, dar era limpede că nu urma să însemne și încheierea monitorizării europene.
La București începea o vizită de stat cu miză economică și diplomatică. Președintele sud-coreean Roh Moo-hyun sosea pentru trei zile, fiind primul șef de stat al Republicii Coreea care vizita România după stabilirea relațiilor diplomatice, în 1990. El urma să se întâlnească cu Traian Băsescu, Călin Popescu-Tăriceanu și conducerile celor două Camere, fiind însoțit de o delegație a marilor companii sud-coreene. Vizita venea la mai puțin de un an după deplasarea lui Băsescu la Seul și confirma interesul României pentru capitalul și tehnologia unei economii asiatice aflate în plină expansiune. Pe agenda politică apărea și dosarul nuclear nord-coreean: înaintea sosirii oaspetelui, Băsescu ceruse Phenianului să revină la negocierile multilaterale și să reintroducă moratoriul asupra testelor cu rachete cu rază lungă de acțiune. Era o premieră diplomatică, dar și o încercare de a lega viitoarea apartenență la UE de investiții din afara Europei.
În serviciile secrete continua schimbarea de generație. Traian Băsescu semnase decretele de trecere în rezervă, la cerere, a patru generali din conducerea centrală a SRI: Dumitru Bădescu, Adrian Hoinaru, Ioan Micheu și Gheorghe Țârcavu. Presa lega plecările de trecutul lor în structurile Securității și anticipa alte retrageri. Cazul era relevant pentru atmosfera anului 2006, când verificarea biografiilor dinainte de 1989 devenise una dintre temele dominante ale vieții publice. Relatarea din epocă sublinia că unul dintre cei retrași, Dumitru Bădescu, condusese contrainformațiile economice în mandatul lui Virgil Măgureanu și era, la momentul plecării, șeful structurii de învățământ a SRI.
În telecomunicații, patru companii — Radiocom, RCS&RDS, Cosmote și Telemobil — depuseseră oferte pentru ultimele două licențe 3G. Comisia de evaluare urma să anunțe până la 11 septembrie cine rămânea în cursă. Vodafone și Orange aveau deja asemenea licențe, iar competiția pentru celelalte două arăta cât de repede se transforma telefonia mobilă: accesul la Internet de pe telefon începea să fie tratat ca o piață strategică, deși pentru majoritatea utilizatorilor din România mobilul rămânea încă, în primul rând, aparat pentru convorbiri și SMS-uri. Lista candidaților era consemnată de presa vremii.
În viața cotidiană, apropierea anului universitar provoca obișnuita presiune asupra pieței locuințelor. În București, chiriile crescuseră deja cu aproximativ 50 de euro față de iulie. O garsonieră mobilată și utilată costa, de regulă, 250–300 de euro pe lună, iar un apartament cu două camere ajungea la 350–400 de euro. Ofertele mai ieftine dispăreau în câteva ore. Aceste prețuri, raportate la veniturile din 2006, explicau de ce un loc în cămin rămânea esențial pentru numeroși studenți.
În lume:
În Mexic, Tribunalul Electoral l-a declarat pe Felipe Calderón președinte ales, încheind juridic două luni de dispute după scrutinul din 2 iulie. Victoria candidatului conservator fusese obținută la o diferență de numai aproximativ 0,6 puncte procentuale față de Andrés Manuel López Obrador. Instanța a considerat că neregulile și intervențiile politice reclamate nu justificau anularea alegerilor, iar hotărârea nu putea fi contestată. Conflictul politic nu s-a încheiat însă: López Obrador a refuzat să recunoască rezultatul, iar susținătorii săi au continuat protestele și tabăra instalată în centrul capitalei. Decizia din 5 septembrie a confirmat cea mai strânsă victorie prezidențială din istoria modernă a Mexicului.
