Tipărire
Categorie: Corpul omenesc. Funcţionare, boli şi remedii
Accesări: 20975

InimăElectrocardiograma sau ECG (uneori EKG) este utilizată astăzi în lumea întreagă că o metodă relativ simplă pentru diagnosticarea bolilor inimii. O electrocardiogramă este o înregistrare a micilor unde electrice generate în timpul activităţii inimii.

 

 

 

 

Curenţii electrici din inimă sunt măsuraţi de mai mult de 100 de ani, dar funcţia de bază a ECG aşa cum o ştim noi astăzi a fost dezvoltată de savantul olandez Willem Einthoven la începutul secolului XX. În 1924, Einthoven a fost recompensat cu premiul Nobel în fiziologie sau medicină, “pentru descoperirea mecanismului electrocardiogramei”.


Ce determină inima să bată?

O bătaie normală a inimii este iniţiată de un mic impuls de curent electric. Acest “şoc” electric foarte mic se răspândeşte rapid în interiorul inimii şi determină contracţia muşchiului acesteia.

 

 


Activitatea electrică porneşte în partea superioară a inimii şi se răspândeşte către parte inferioară



Dacă întregul muşchi al inimii s-ar contracta în acelaşi timp, efectul de pompare nu ar exista. Prin urmare, activitatea electrică începe în partea superioară a inimii şi se răspândeşte în jos, apoi din nou în sus, determinând astfel muşchiul miocardului să se contracte în modul optim pentru pomparea sângelui.


De unde provine electricitatea?


În inimă există celule specializate în producerea electricităţii. Acestea sunt cunoscute drept celule stimulatoare cardiace. Ele produc electricitate schimbând rapid încărcătura electrică de la pozitiv la negativ şi invers.

Primă undă electrică dintr-o bâţâie a inimii este initiatia în porţiunea superioară a inimii. Datorită capacităţii celulelei inimii de a-şi “împrăştia” încărcătură electrică la celulele adiacente ale inimii, această undă iniţială va fi suficientă pentru a determina o reacţie în lanţ.


Provocarea înregistrării milivolţilor

La începuturile ECG, a face electrozii suficient de sensibili reprezenta o provocare. Primele încercări de la sfârşitul anilor 1800 de a măsura activitatea electrică în inimile broaştelor au fost încununate de succes doar atunci când inimile erau expuse direct echipamentului de măsurare. Condiţiile de măsurare erau fără îndoială dificile. Savanţii doreau să fie capabili să măsoare semnalele electrice fără a fi nevoiţi să pătrundă în interiorul corpului. Problema o reprezenta faptul că unda electrică devenea mai slabă din cauză că era nevoită să străbată os şi ţesut înainte de a ajunge la electrodul fixat pe piele. Această problemă a fost rezolvată câteva decenii mai târziu de către Willem Einthoven. Acesta a reuşit să îmbunătăţească sensibilitatea ECG utilizând un galvanometru sub forma de coardă. O mare parte a terminologiei lui Einthoven este încă folosită, iar cercetările lui originale rămân fundamentale pentru eletrocardiografia de astăzi.

 

Willem Einthoven
Willem Einthoven




De la electrod la hârtie


Undele electrice din inima sunt înregistrate în milivolţi de către electrocardiograf. Undele sunt înregistrate de către electrozi plasaţi pe anumite părţi ale corpului. Fiecare electrod coordonează un ac cu cerneală care scrie pe o bandă de hârtie. Cu cât intensitatea undei electrice este mai mare, cu atât acul se va deplasa mai sus pe hârtie. Hârtia se mişcă la o anumită viteza sub ac, rezultând într-o curbă de cerneală.

 

Electrozi
Electrozii sunt plasaţi pe anumite părţi ale corpului




Distanţele dintre electrozii de pe două membre şi triunghiul lui Einthoven


Electrozii sunt de obicei doisprezece la număr. Einthoven a numit distanţele dintre cei trei electrozi de pe membre “distanţă standard I, II şi III”, referindu-se la electrozii de pe cele două braţe şi la cel de pe piciorul stâng. El a studiat relaţiile dintre aceşti electrozi, formând un triunghi acolo unde inima constituie punctul nul din punct de vedere electric. Relaţiile dintre distanţele standard sunt numite triunghiul lui Einthoven. Acesta este utilizat pentru a determina axa electrică a inimii.

 

Triunghiul lui Einthoven




Munţi şi văi

O curbă ECG are caracteristici diferite, depinzând de localizarea electrodului care o înregistrează. Atunci când curbă coboară sub linia de bază, arată o deviere negativă, iar când se ridică deasupra liniei bazei, este rezultatul unei devieri pozitive. O deviere negativă indică faptul că unda înregistrată s-a îndepărtat de electrod, iar o deviere pozitivă înseamnă că unda s-a apropiat de acesta.

 

Curba ECG
An ECG curve reflects the perspective of the electrode recording it.




Bâţâi anormale ale inimii şi defecte de transmitere

Dacă funcţia electrică sau musculară a inimii este tulburată dintr-un anume motiv, aceasta va afecta felul în care semnalele electrice se răspândesc prin miocard. Un exemplu este aritmia, o condiţie medicală care constă în bătăi neregulate ale inimii din cauza unui defect al sistemului de transmitere a electricităţii.

Infarctul cardiac este o alta condiţie medicală care rezultă în ţesut mort într-o porţiune a muşchiului inimii, de unde rezultă faptul că semnalul electric nu poate trece prin acea zonă.

Blocajul fasciculului stâng sau drept întârzie unda electrică de la răspândirea sa în partea stângă sau dreaptă a inimii. Aceste probleme medicale uneori afectează abilitatea inimii de a pompa sânge.

 

Infarct. . Blocaj inimă
Infarct miocardic         Blocaj al inimii




Celule care direcţionează muşchiul inimii


Când miocardul este în starea de repaus, celulele stimulatoare cardiace sunt încărcate negativ, iar atunci când inima se contractă, acestea sunt încărcate pozitiv. Când o undă pozitivă este înregistrată de către un electrod pozitiv, curba ECG va indică o direcţie ascendentă şi viceversa.

 

Willem Einthoven




Repolarizare şi depolarizare

Celulele îşi modifică încărcătura electrică în termeni de depolarizare şi repolarizare. Depolarizarea are loc atunci când ionii încărcaţi negativ din interiorul celulei ies din aceasta prin membrana celulară, iar ionii încărcaţi pozitiv intră în celulă (repolarizare).


Ajutând inima

Stimulatorul cardiac (Pacemaker) este un dispozitiv care ajută sistemul de transmitere electrică să se stabilizeze atunci când funcţia electrică a inimii nu funcţionează normal. Stimulatorul cardiac este aşezat în piept în mod chirurgical şi transmite un ritm constant acolo unde această funcţie are o defecţiune.

 



Articolul este traducere de pe www.nobelprize.org
Traducerea: Teodora Maria Petroi