Răspunsul probabil pare simplu şi este cunoscut de mulţi: pentru că girafele ajung astfel la hrană (frunzele copacilor aflate la înălţime) la care alte mamifere, mai scunde, nu ajung. Acesta este răspunsul clasic şi multă vreme biologii au fost convinşi, în majoritate, că aşa trebuie să stea lucrurile. Abia către anul 2000 doi cercetători, Robert Simmons şi Lue Scheepers, au sugerat că adevărul despre lungimea gâtului girafei s-ar putea să fie altul ori, în orice caz, răspunsul clasic s-ar putea să nu fie întreaga poveste.

Cei doi au venit cu un răspuns diferit: gâturile lungi ale girafelor le permit acestora să-şi utilizeze capul pe post de arme împotriva oponenţilor, iar girafele cu gâtul mai lung au un avantaj dovedit în luptă.

Simmons şi Scheepers au cules date privind obiceiul de a se hrăni al girafelor şi au observat că acestea mănâncă majoritatea timpului la o înălțime ce atinge 60% din înălţimea lor, aşadar necesitatea evoluţiei spre un gât cât mai lung nu se potriveşte cu rezultatul observării modului în care girafele se hrănesc. Teoria nu este însă complet abandonată, pentru că gâtul lung poate fi util totuşi în perioadele de secetă, când acestea ar putea ajunge la frunzele aflate la înălțime, aspect care ar putea face diferenţa dintre supravieţuire şi moarte.

Ipoteza competiţiei sexuale completează cel puţin ipoteza avantajului accesului la hrana aflată la înălţime. A fost observat în natură că girafele cu gâtul mai lung au succes în luptele dintre masculi, ceea ce duce la acces la femele şi şanse mai mari de reproducere.

Cu toate acestea, sunt mulţi biologi care apreciază că ambele teorii sunt corecte, din motivele prezentate mai sus.



Sursă: Biological Science, ediţia a 6-a, Editura Pearson