Tipărire
Categorie: Corpul omenesc
Accesări: 4019

SupraomCum ar fi dacă ai putea îmbunătăţi rasa umană îmbinând cap la cap mai multe părţi ale animalelor? Ar fi mai bine pentru noi dacă am avea ochi de pisică? Ce-ar fi dacă ai adăuga plămânii unei gâşte, muşchii unui cimpanzeu şi sistemul circulator al unui pinguin?

 

 

 

 

Hai să descoperim ce părţi ale animalelor ne-ar putea îmbunătăţi corpul nostru plăpând. În comparaţie cu majoritatea animalelor, oamenii sunt echivalentul senzorial ai acelor peşti înfiorători de cavernă, fără ochi (doar că noi nu avem mustăţi ca să ne ghideze). Suntem doar un trist mănunchi de simţuri, fără să putem mirosi, vedea, gusta sau auzi nici pe departe la fel de bine, comparativ cu orice creatură din jurul nostru. Este timpul să remediem asta.

OCHII

În primul rând, trebuie să începem cu ochii. Ochii noştri au bastonaşe şi conuri, care ne permit să vedem negru, alb şi trei culori, combinaţia cărora ne oferă “spectrul vizibil”. Ochii păsărilor au conuri speciale duble, plus conuri care conţin o picătură de ulei care filtrează lumina şi le permite acestora să vadă lungimi de undă mai precise.  





Păsările detectează 5 culori, care nu doar că ne-ar îmbunătăţi percepţia asupra lumii, dar ne-ar şi permite să vedem reflectarea luminii ultraviolete în flori, suprafeţe nereflectorizante şi anumite fluide. N-ar fi drăguţ dacă ai putea şti dacă pe bucata de iarbă pe care urmează să te aşezi a urinat un câine?

Structura de dublu con le permite, de asemenea, păsărilor să vadă mişcarea mai repede decât o fac oamenii, ceea ce le oferă un avantaj când vine vorba de viteză de reacţie. Iar pentru a culmina lucrurile, ochiul drept al păsărilor conţine criptocromozomi sau proteine speciale, care le permite să vadă câmpurile magnetice. Iar în final, pentru protecţia ochilor, trebuie să ne îndreptăm atenţia spre impunătorul crocodil. Acesta are o pleoapă în plus cu care îşi pot acoperi ochii, permiţându-le astfel să vadă în apa sărată fără a-şi leza ochii.


Dar ce folos au ochii dacă abia funcţionează noaptea? Alte fiinţe posedă un strat de celule numit tapetum lucidum. Este un strat simplu, reflector, în spatele ochiului, care răspândeşte încă o dată lumina care intră în ochi spre receptorii de lumină, dublând astfel cantitatea de lumină care pătrunde în ochi. De aceea ochii pisicilor strălucesc în întuneric.

MIROSUL

Dar de ce să ne bazăm pe ochi (cu care putem vedea doar prezentul), când ne putem baza pe miros, care poate "vedea" trecutul? Simţul olfactiv al câinilor le permite acestora să ştie ce s-a întâmplat într-un loc acum câteva zile, săptămâni, luni sau chiar ani. Şi nici măcar nu necesită prea multe lucruri. Câinii au doar 230 de milioane de celule olfactive, de 40 de ori mai mult decât noi. Trebuie să existe o metodă de a ne mări cavităţile nazale sau de a le face mai eficiente.

Fractalii ne-au arătat că este posibil să găureşti ţesuturi, să faci găuri în acele găuri, şi tot aşa, până ce întregul ţesut devine ca un burete, cu o cantitate mare de suprafaţă. Este adevărat că acest lucru ne-ar face nasul mai sensibil, dar acesta este deja o zonă sensibilă.

GUSTUL

Şi în ultimul rând, gustul. Ca să fiu sincer, nu cred că avem nevoie să ne îmbunătăţim simţul gustativ, dar sunt câteva lucruri pe care le-am putea face pentru a-l face să fie mai distractiv. Dacă vrem să gustăm ceva chiar acum, trebuie să-l punem în gură. Acest lucru este nesanitar şi declanşează instinctul de a mesteca, care apoi împinge acel ceva în jos spre stomac şi măreşte numărul caloriilor.

Somnul are papile gustative pe tot cuprinsul corpului. Dacă noi am avea doar o singură secţiune exterioară a corpului cu care am putea gusta, de exemplu o bucată de piele de pe antebraţ, am putea lipi o bucată de ciocolată acolo şi am avea parte de desert toată dimineaţa.

 

DE-AM FI MAI RAPIZI...

Dar simţul nu este de ajuns. În comparative cu modelele de perfecţiune din regatul animalelor, noi nu suntem rapizi şi chiar dacă mărimea ne conferă un avantaj asupra multor animale, nu suntem prea puternici. Trebuie să putem face ceva în privinţa asta.

Din cauză că muşchii sunt complicaţi, este cel mai bine să ne îndreptăm atenţia spre rudele noastre apropiate pentru a face îmbunătăţiri. Cel mai rapid animal de uscat este ghepardul, dar viteza i se datorează în mare parte formei corpului şi inimii supradimensionate. Avem nevoie de ceva care să ne facă muşchii propriu-zişi rapizi. Muşchii unui liliac se mişca de 100 de ori mai repede decât cei ai oamenilor (iar muşchii din laringele acestora se mişcă şi mai repede).

Oamenii de ştiinţă cred că sursa acestei viteze este reticulul sarcoplasmic, un depozit de calciu în celulele muşchilor liliacului, care ţâşnesc în acţiune şi determină muşchii să se contracte foarte rapid. Ar trebui să ne mărim doza de calciu, iar pentru aceasta merită să înghiţim nişte iaurt.

SAU MĂCAR MAI PUTERNICI...

În continuare avem nevoie de putere fizică, iar pentru asta trebuie să ne apropiem de casă. Fibrele musculare ale cimpanzeilor sunt de 5 ori mai puternice decât ale oamenilor. Aceasta are o soluţie specifică. Oamenii au gene care le limitează dezvoltarea musculară. Aceste gene există şi în cimpanzei, dar în cazul lor au fost dezactivate. Dacă le-am dezactiva şi la oameni, dezvoltarea muşchilor ar fi mai mare. Fibrele musculare ale cimpanzeilor sunt, de asemenea, mai lungi decât ale oamenilor. Fibrele se contractă pentru ca un muşchi să se contracte la rândul său, astfel că în mod natural contracţia musculară a unui cimpanzeu este capabilă de mai multă muncă fizică decât cea a unui om.

UN MAI BUN SISTEM CIRCULATOR

Până acum am luat în considerare doar aspecte de suprafaţă. Acum vă invit să privim şi înăuntru, începând cu capătul lumii. Jos, în Antarctica, pinguinii petrec ierni întregi ghemuiţi unii într-alţii pentru a supravieţui dezlănţuirii naturii. Chiar dacă le sunt acoperite corpurile de unde strat izolator, picioarele le sunt expuse.

Pare că ori picioarele ar îngheţa ori fluxul de sânge răcit ar îngheţa restul pinguinului. Au reuşit însă să treacă peste asta aşa cum multe animale care trăiesc în clima rece o fac: un sistem circulator excelent. Sângele care pleacă, pe cale de a fi expus frigului şi de a-şi pierde mare parte din căldură, este deviat chiar spre sângele care vine din picioare. Acum are loc un schimb de căldură. Sângele rece este încălzit înainte de a se întoarce în corp. Sângele care se îndepărtează se răceşte, încă trimiţând căldura către extremităţi, dar pierzând o mare din căldură proprie, care oricum ar fi fost absorbită de gheaţă şi zăpadă. Este un sistem mult mai eficient decât al nostru, construit doar cu câteva schimbări în amplasarea vaselor de sânge şi ar trebui să-l avem şi noi.

În timp ce facem ajustări la felul în care sângele curge, haideţi să ne ocupăm de sânge în sine. De ce ne-am deranja să adăugăm pleoapa în plus a crocodilului dacă nu putem merge în apă? Există câteva probleme cu viaţă acvatică, cea mai important fiind că avem nevoie de aer.

Cea de-a doua problemă este atunci când avem aer, dar dacă coborâm prea mult, se dizolvă în sânge, iar apoi face bule în timpul eliberării de presiune când ne ridicăm la suprafaţă. Aceste bule ne pot ucide. Focile nu par să aibă această problemă. Ele plonjează adânc, şi o fac fără bule de aer în sânge. Dar aceste bule sun rezultatul gazului presurizat. Iar atunci când pui gaz (cum este cel din plămâni, de exemplu) sub apă, va fi întotdeauna sub presiune. Este fizică, nu biologie. Focile nu o pot învinge, dar o pot dejuca.

Focile nu fac altceva decât să-şi golească plămânii de oxigen înainte de a se aventura în apă. Dacă nu există gaz, nu există nici diferenţă de presiune, nici bule în sânge. Ele reuşesc să facă asta transferând tot oxigenul din plămâni în cantităţile masive de hemoglobină şi mioglobină, două proteine care preiau oxigenul şi-l pun în jurul corpului, în propriul sânge. Şi noi avem aceste proteine. Doar că avem nevoie de cantităţi mai mari. Atunci am fi capabili să înotăm ca focile şi să rămânem sub apă.

O RESPIRAŢIE SUPERIOARĂ

Dar care este beneficiul faptului de a avea oxigen sub apă dacă nici măcar nu ne putem oxigena singuri pe uscat? Aşează un om la prea mare altitudine şi va cădea lat din cauza lipsei de oxigen. Creşterea cantităţii de hemoglobină şi mioglobină ajută, dar cum să faci rost de oxigen acolo sus? Din nou, păsările sunt răspunsul.

Gâsca de Himalaya este sursa perfectă de oxigen. Se ridică de două ori pe an deasupra Everestului atunci când migrează, iar ca să poată funcţiona astfel, muşchii trebuie să fie oxigenaţi cu cât mai puţin efort. Poate să facă acest lucru, deoarece are în partea inferioară a plămânilor mici baloane. Când oxigenul inundă plămânii umani, umple micii săculeţi numiţi alveole din interiorul fiecărui plămân. Sângele trece pe lângă pereţii alveolari, ia oxigenul, lasă dioxidul de carbon, iar apoi plămânii expiră, împingând gazul afară din nou.

În timpul acestei perioade de expirare, oamenii nu mai primesc oxigen. Dar aceste gâşte da. Micii saci sub formă de balon din partea inferioară a plămânilor se umplu cu aer în plus în timpul inhalării. Când oamenii expiră, sacii dau afară acel aer, care umplu din nou micile alveole cu oxigen. Gâştele pur şi simplu primesc o cantitate dublă de aer cu fiecare respiraţie. Dacă am putea fi inginerii propriului corp, până şi respiraţia ar fi mai uşoară.

Astfel am obţinut fiinţa umană ultimă, supraomul. Fără a crea dezordine în creier. Fără o faţă ca de pisică sau dinţi uriaşi. Fără labe, gheare sau burţi larg deschise. Doar câteva ajustări interne care ne-ar permite să ne legănăm în copaci ca cimpanzeii, să înotăm ca focile, să alergăm laolaltă cu gheparzii, să respirăm mai uşor sub apă şi deasupra norilor şi să vedem şi să mirosim totul. Destul cât să te facă să te gândeşti că oamenii de ştiinţă ar trebui să devină un pic mai nebuni.





Textul este traducerea articolului What-would-be-the-perfect-combination-of-animal-powers-to-have.
Traducere: Teodora Maria Petroi