Nu întâmplător sifilisul este printre cele mai negate boli din lume. A dus şi încă mai aduce stigmatizarea din partea cunoscuţilor şi nu numai. Cazul nu este însă singular. La fel a făcut şi ciuma sau lepra. La fel face şi SIDA în zilele noastre.
Tindem să ocolim o persoană infectată cu virusul HIV, deşi ştim (sau ar trebui să ştim) că acesta nu se transmite prin aer, atingere, mâncare etc. Şi dispare şi ultima fărâmă de sprijin moral pe care acea persoană, în majoritatea cazurilor complet nevinovată de contactarea virusului, ar mai putea-o primi.
Bineînţeles că sifilisul are o fascinaţie aparte, deoarece modul predominant de transmitere (pe cale sexuală) sugerează că bolnavul s-a făcut vinovat de niscaiva "dirty things". În continuare vom vorbi un pic despre istoricul acestei boli, despre amprenta pe care a lăsat-o asupra societăţii de-a lungul istoriei şi despre influenţa pe care a avut-o asupra atitudinii privind moralitatea şi igiena.
Această boală cu transmitere sexuală cauzată de spirochetul Treponema pallidum, care lasă cicatrici nu numai pe trup, ci şi pe suflet, a cunoscut o istorie deosebit de tumultoasă. Britanicii o numeau boala franţuzească, francezii jurau că e boală nemţească, germanii îi acuzau pe spanioli, iar spaniolii negau hotărât că le-au transmis-o amerindienilor, afirmând că au luat-o de la ei.
ORIGINI
Dezbaterea asupra originii bolii are două tabere. Şcoala europeană susţine că boala exista printre băştinaşii americani şi a fost transmisă de femeile lor marinarilor lui Columb, care au adus-o în Spania, de unde ulterior s-a răspândit în toată Europa. Şcoala americană susţine că boala a existat cu secole înainte pe continentul european, dar a trecut nebăgată de seamă sau a fost diagnosticată greşit, iar oamenii lui Columb au dus boala în Lumea Nouă.
În momentul actual este în general acceptat de către istorici şi antropologi că sifilisul a fost prezent în rândul popoarelor indigene din America, cu mult timp înainte ca europenii să descopere Lumea Nouă. În urma cercetării oaselor fosilizate ale unui urs ce a trăit în Indiana în urmă cu 11500 de ani, s-au descoperit găuri minuscule şi mici protuberanţe identice cu cele regăsite în cazul victimelor de sifilis. Testele cu anticorpi au indicat acelaşi lucru. Deşi acest lucru pare lămurit, faptul că boala a existat şi în Europa înainte de Columb este intens dezbătut.
Venus, cupidon si timpul (alegoria desfrâului) (1540-45) de Agnolo BRONZINO
Există unele dovezi că boala exista în Imperiul Roman în Antichitate, fiind etichetată în mod eronat "lepră sexuală". De altfel se bănuieşte că multe cazuri de sifilis au fost diagnosticate ca fiind lepră. Au fost descoperite câteva schelete în Pompei, Italia, care prezentau nişte leziuni asemănătoare celor cauzate de sifilisul congenital. Unii cercetători cred că simptomele au fost descrise de Hipocrate în lucrările lui.
Deoarece microorganismul spiralat este aproape identic cu agentul patogen ce provoacă framboesia (boală infecţioasă de origine subsahariană ce provoacă leziuni cutanate), este posibil ca originea lui să fie în Africa, la fel cum probabil este şi cazul virusului HIV, de unde ulterior s-a răspândit atât în America (prin indigenii Indiilor de Vest), cât şi în Europa (prin intermediul negustorilor şi al sclavilor).
EPIDEMIA EUROPEANĂ
Cert este că, după călătoriile lui Columb, boala s-a răspândit în toată Europa, într-o formă extrem de virulentă. Datorită faptului că bacteria care provoacă boala a fost adusă într-un mediu nou şi a întâlnit gazde cu imunitate scăzută în faţa ei, mortalitatea a ajuns să fie extrem de ridicată. Practic, a fost reversul medaliei faţă de răspândirea variolei în Lumea Nouă de către oamenii lui Cortez, boală care a decimat aproape complet populaţia băştinaşă. Pandemia a început în 1494, când regele Carol al VIII-lea , după asediul oraşului Napoli, şi-a destrămat armata de treizeci de mii de soldaţi. Aceştia s-au răspândit practic în toată Europa, trăind aceeaşi viaţă libertină din punct de vedere sexual, cu care fuseseră obişnuiţi în timpul campaniilor. Însuşi Carol a murit de sifilis virulent trei ani mai târziu, la vârsta de 28 de ani.
Faptul că nu exista încă un leac a făcut ca persoanele infectate să fie izolate, fiind trimise în leprozerii, deşi adesea bolnavii de lepră refuzau să fie asociaţi cu sifiliticii, considerându-i purtători ai unui stigmat mai umilitor decât al lor. Astfel încât au apărut casele de sifilitici, aşa-numitele Blatternhausen. În Paris, de exemplu, se estima că o treime din populaţie era infectată. Singura măsură preventivă era, bineînţeles, în afară de abstinenţă, folosirea unui prezervativ, dar variantele timpurii ale acestuia nu prezentau absolut nici o garanţie, mai ales că de multe ori erau refolosite până se rupeau şi uneori nu erau nici măcar spălate după folosire. În mod logic sexul a devenit o acţiune temută, lucru de care biserica a profitat la maxim, argumentând că boala este pedeapsa Domnului pentru păcatele trupeşti.
Primul leac a fost găsit din întâmplare de "medicii de duminică", şarlatani care storceau bani de la pacienţi, administrându-le tratamente fictive, din toate ierburile şi alifiile pe care le aveau în arsenal. Aceştia au observat că dădea rezultate tratamentul cu mercur, folosit pe atunci şi la vindecarea râiei. Acesta era administrat oral, direct pe piele sau prin injecţie. Într-una dintre metode pacientul era scufundat într-un butoi ce conţinea o sulfură de mercur toxică. Acesta era încălzit până la cea mai ridicată temperatură suportată de pacient, pentru ca astfel tratamentul să pătrundă în toate leziunile. Şedinţele erau lungi şi frecvente până când mercurul ucidea fie sifilisul singur, fie sifilisul cu tot cu pacient. Tratamentul cu mercur a dat naştere unei zicale foarte celebre în epocă: "O noapte în braţele lui Venus duce la o viaţă întreagă în braţele lui Mercur..."
Primul antibiotic folosit pentru vindecarea sifilisului a fost dezvoltat de abia în anul 1908 de către Sahachiro Hata. După primul secol de distrugere, bacteria a scăzut în eficienţă, dar, după cum ştim foarte bine, nu a dispărut nici în zilele noastre. La momentul apariţiei a reuşit practic să schimbe atitudinea unei întregi generaţii faţă de sex, ducând practic la sfârşitul unei epoci libertine din acest punct de vedere. Dintre personalităţile care au fost afectate de sifilis se remarcă: Henric al VIII-lea, Napoleon, Maria Tudor, Vincent van Gogh, Goya, James Cook, Cristofor Columb, Friedrich Nietzsche, Arthur Schopenhauer, Charles Baudelaire, Oscar Wilde sau Stendhal.
