
Un articol recent publicat de NYTimes, sub semnătura lui Carl Zimmer, analizează stadiul cunoașterii științifice privind apariția conștiinței la copii. Iată mai jos esența acestuia.
Un nou-născut nu poate spune ce simte, nu poate explica ce vede și nici nu se poate recunoaște într-o oglindă. Dar înseamnă asta că pentru un bebeluș lumea încă nu există ca experiență? Când aude o voce, simte căldura unei îmbrățișări sau suferă o durere, se întâmplă ceva doar în sistemul său nervos ori există și o trăire, oricât de elementară?
Întrebarea privește mai mult decât dezvoltarea copilului. Dacă am putea identifica momentul în care activitatea cerebrală începe să producă experiențe subiective, am înțelege mai bine ce face posibilă conștiința în fiecare dintre noi. Cercetările recente înclină spre ideea că nou-născuții au deja o formă de conștiință. Rămâne însă dificil de stabilit când apare și cum arată lumea din perspectiva lor.
Prima dificultate este chiar sensul cuvântului. În această dezbatere, „conștiință” înseamnă, înainte de toate, capacitatea de a avea experiențe: să existe ceva ce simți când auzi, vezi sau suferi. Un copil ar putea trăi un disconfort fără să poată gândi că el este persoana care suferă. Experiența și conștiința de sine sunt probleme distincte.
Această diferență ajută la înțelegerea unei erori istorice. După nașterea primului său fiu, William, în 1839, Charles Darwin a început să consemneze comportamentele copiilor săi. La început observa mai ales suptul, strănutul, căscatul și plânsul. Abia ulterior apăreau gesturi și reacții mai sofisticate. Pentru Darwin, lipsa acestora sugera absența conștiinței la copiii foarte mici.
Observațiile erau valoroase, dar concluzia depășea ceea ce putea demonstra comportamentul. Incapacitatea de a vorbi sau de a executa o acțiune complexă nu exclude o viață interioară. Un sistem nervos încă imatur poate limita exprimarea unei experiențe, chiar dacă experiența există.
Subestimarea capacității nou-născuților de a simți a avut consecințe medicale grave. Până în anii '80, unele intervenții chirurgicale erau efectuate fără o anestezie adecvată, pe fondul temerilor privind medicamentele și al presupunerii că bebelușii nu resimt durerea ca adulții. Cercetările ulterioare au arătat că stimulii dureroși sunt procesați în mai multe regiuni ale creierului neonatal. Aceasta nu dovedește că experiența este identică celei adulte, dar a contribuit la abandonarea ideii că imaturitatea cerebrală justifică ignorarea durerii.
Cum poate fi investigată conștiința cuiva care nu poate răspunde? O soluție este folosirea unor indicii cerebrale identificate la adulți.
Imaginați-vă o succesiune repetată: trei sunete joase și unul înalt. După multe repetări, apar patru sunete joase. Creierul poate detecta atât diferențele dintre sunetele unei secvențe, cât și încălcarea regulii stabilite prin repetarea secvențelor. Unele răspunsuri la aceste încălcări globale sunt asociate, la adulți, cu procesarea conștientă.
Distincția contează: simplul fapt că un creier reacționează la un sunet neobișnuit nu demonstrează conștiința. Anumite schimbări sunt detectate și automat, fără experiență conștientă. Cercetătorii urmăresc, așadar, tipul răspunsului și nivelul de regularitate pe care îl reflectă.
Într-un experiment publicat în 2020, o echipă a folosit magnetoencefalografia, care înregistrează câmpurile magnetice foarte slabe generate de activitatea neuronală, pentru a studia nou-născuți expuși unor secvențe sonore. Rezultatele au indicat sensibilitate la reguli auditive ierarhice, oferind un argument pentru existența timpurie a unor mecanisme asociate conștiinței. Totuși, un asemenea rezultat nu reprezintă un verdict definitiv.
De aceea, cercetătorii caută convergența mai multor dovezi. Dacă răspunsurile la stimuli, organizarea rețelelor cerebrale și comportamentul indică aceeași posibilitate, interpretarea devine mai solidă. Este ca identificarea unui fenomen prin mai multe instrumente: fiecare are limite, dar concordanța rezultatelor reduce incertitudinea.
O altă direcție urmărește felul în care comunică regiunile creierului. Conștiința adultă este asociată cu activitatea coordonată a unor rețele distribuite. În somn sau sub anestezie, această organizare se poate modifica, deși somnul nu exclude toate experiențele conștiente: visele sunt un exemplu evident.
Proiectul Developing Human Connectome a făcut posibilă examinarea creierului a sute de bebeluși cu aparatură de rezonanță magnetică adaptată dimensiunilor lor. Rezonanța magnetică funcțională urmărește modificări ale oxigenării sângelui, un indicator indirect al activității neuronale; nu înregistrează direct semnale electrice.
Analize la care a participat neurocercetătoarea Lorina Naci au identificat deja la nou-născuți o organizare ce combină procesarea locală cu legături între regiuni îndepărtate. Un studiu din 2025 a găsit această arhitectură la majoritatea copiilor născuți la termen și la o parte dintre prematuri. Rezultatele arată că un creier neonatal dispune de mecanisme de comunicare complexe, fără să demonstreze singure existența unei experiențe subiective.
Dacă asemenea mecanisme există la naștere, ar putea conștiința să apară anterior? Pentru a cerceta această posibilitate, oamenii de știință măsoară inclusiv câmpurile magnetice produse de creierul fetal, prin abdomenul mamei.
Discuția se concentrează asupra etapelor târzii ale sarcinii, când se dezvoltă conexiunile necesare transmiterii și integrării informației senzoriale. Intervalul de aproximativ 24–26 de săptămâni apare frecvent ca reper al maturizării unor asemenea circuite. El nu trebuie confundat cu o dată demonstrată a apariției conștiinței. Existența infrastructurii necesare nu dovedește că aceasta produce deja experiențe.
Un sondaj publicat în 2026 de Claudia Passos-Ferreira și David Chalmers, cu 247 de respondenți de la două conferințe despre conștiință, arată că majoritatea participanților consideră nou-născuții conștienți. Mulți admit și posibilitatea unei apariții prenatale târzii. Autorii subliniază însă că sondajul descrie opinii, nu testează o ipoteză biologică. Acordul specialiștilor nu înlocuiește dovezile.
Mai rămâne o întrebare: dacă bebelușii sunt conștienți, este experiența lor doar o versiune sărăcită a celei adulte?
Poate că această comparație este înșelătoare. Adultul interpretează lumea prin concepte, amintiri și obiective. Bebelușul ar putea avea o experiență organizată diferit, dominată de senzații corporale, sunete și stări afective, fără aceeași structură conceptuală. Ipoteza că ar fi mai deschis unor aspecte ale mediului este interesantă, dar nu putem deduce din complexitatea activității cerebrale că lumea sa este neapărat mai bogată.
Cercetările, după cum s-a putut observa, schimbă astfel întrebarea inițială. Nu mai căutăm doar clipa în care un creier ar trece de la „stins” la „aprins”, ci felul în care diferite componente ale experienței apar și se organizează.
Un nou-născut poate să nu știe cine este și totuși să simtă lumea, iar această posibilitate sugerează că începutul conștiinței precedă cu mult începutul poveștii pe care fiecare învață să o spună despre sine.
